Proiectul lui Valeriu Mladin a presupus realizarea unor portrete de oameni, toţi în costume, cu capete de animale. Lucrările sînt construite impecabil, soluţiile tehnice fiind unul dintre atuurile artistului, dar ceea ce contează, dincolo de seducţia aparenţelor, ţine de cu totul alte raţiuni. Fabula transpare încă de la prima lectură, însă miza nu este nici aici. Din punctul de vedere al semnatarului, curator al expoziţiei, marea reuşită a lui Mladin constă în modul de a spune ce are de spus, astfel încît adevărurile constituite în sursă iconografică să ajungă nealterate la destinatar.
Subiectul, tratarea sa şi mesajul se determină reciproc, fiecare dintre ele jucînd rolul de termen mediu pentru celelalte două. Relaţiile dintre întreg şi parte ţin de gen proxim şi diferenţe specifice. Într-un posibil joc de atenţie, privitorul poate găsi bunăoară zeci de diferenţe între doi porci politicieni, aparent identici; ne referim aici exclusiv la cei aflaţi pe simeze. Spre deosebire de omologii lor reali, cei desenaţi în cărbune ne pot deveni simpatici. Detaliile ţin deopotrivă de subtilitate şi de metalimbaj.
Pentru a da doar cîteva exemple, animalele au blana sănătoasă sau, după caz, şoriciul gros, expresie a unei alimentaţii variate, bogate în vitamine. Ochii, oglinda sufletelor, reflectă viclenie, combinată de la animal la animal, după caz, cu prostie, ipocrizie, laşitate şi aşa mai departe. În fine, alternanţa dintre static şi dinamic - ne referim aici la ipostazele de portretizare - trimite spre ideea de instabilitate. Animalele politice ale bestiarului pot ieşi în orice moment din inerţie, dacă interesele o cer, după cum pot intra, la nevoie, în hibernare parlamentară ori guvernamentală.
Ca şi Orwell, altfel decît acesta, Mladin doreşte să îmbrace mesajul său politic într-o formă artistică, evitînd ceea ce am putea numi, doar în acest context, simpla cosmetizare. Putem lua în calcul simbolismul măştii, aşa cum avem la dispoziţie varianta paralelelor alegorice. Cu adevărat importantă ni se pare, însă, lipsa oricărei morale. Ceea ce contează este denunţarea. Faptul că imaginile îi pot seduce pe cei care le-au inspirat este o parte a planului de luptă din războiul lui Valeriu Mladin cu kitschul. Politicianul, atît de obişnuit cu propriul chip, reflectat în oglindă, tipărit în paginile presei libere sau difuzat de televiziunile aservite, nu se va recunoaşte în vreunul din personajele bestiarului, dar se va grăbi să îi identifice pe cei de aceeaşi teapă cu el.
La vernisajul expoziţiei de la Mogoşoaia, numeroşi oameni, simpli cetăţeni după cum ar fi spus Ceauşescu Nicolae, au dorit să se pozeze alături de imaginile create de Mladin, atribuindu-le nume proprii: Traian, Victor, Crin, Ion, Mircea şi aşa mai departe. Ca simplă speculaţie, dacă la respectiva dată ar fi apărut personajul ministerial Gigel, om de cultură care poate fi un bun manager fără două premii Nobel, cu siguranţă ar fi fost zărit şi el pe vreun perete, de ce nu, poate chiar după uşă. Apropo de (in)cultură şi medii (para)uni - versitare - îşi mai aminteşte cineva de tovarăşele Suzănica şi Olivia? Adevărul este că Mladin nu a desenat pe nimeni anume, cu atît mai puţin pe Gâdea sau Clătici, preferînd să-i cuprindă în proiectul Political Bestiary pe toţi, de ieri şi de astăzi, din România şi de pretutindeni, bărbaţi, femei ori beizadele. Singura sa dilemă a fost cum să denumească lucrările, javre, jigodii sau animale. Din respect pentru clasa politică, titulatura merge pe cea de a treia variantă. În demersul său, artistul s-a bazat pe faptul că fantezia poate fi debordantă dacă este pusă măcar din cînd în cînd la lucru. Bestiarul de la Mogoşoaia merită să fie văzut, cu atît mai mult cu cît acesta are marele dar de a-şi face update-ul în mod automat.
