Realizarea unei expoziţii de arhitectură este întotdeauna o sarcină dificilă, dar de cele mai multe ori rezultatele se dovedesc a fi spectaculoase. Spaţiul ajunge să fie transformat de machete, schiţe, imagini şi secţiuni, diorame sau chiar mood boards (panouri de inspiraţie) şi colaje, care mai nou au devenit un mediu de exprimare artistică şi un adevărat deliciu vizual. Toate acestea deschid noi perspective asupra spaţiului expoziţional şi cer atenţie privitorului care descoperă acea fascinantă legătură între schiţă / plan şi structura tridimensională, palpabilă, a machetelor, precum şi echivalentul lor real, reflectat în imagini.
Expoziţia de faţă implică ceva mai multe dificultăţi pentru că ea deţine un caracter monografic şi trebuie să îmbine latura istorică şi creativitatea arhitectului cu un display care să atragă atenţia publicului. În acest caz s-a încercat soluţionarea problemei printr-o abordare contemporană, "filmică". Dacă scopul era acela de a racorda expunerea la înclinaţia arhitectului pentru simplitate şi structuralitate, din păcate rezultatul a fost însă o panotare anostă, contrastantă cu lucrările propriu-zise, aşa cum reies ele din arhiva fotografică. Întregul display constă de fapt într-o succesiune de panouri imprimate care ilustrează, în ordine cronologică, cele mai importante lucrări ale arhitectului. Fiecare dintre aceste panouri este divizat în mai multe cadre şi cuprinde imagini de arhivă din interiorul şi exteriorul clădirilor, planul construcţiei, precum şi inserţii de text explicativ. Alături de acestea, o altă serie de panouri rezumă contextul istoric şi-l plasează pe arhitect pe linia modernistă a marilor arhitecţi şi artişti europeni.
Dincolo de monotonia expunerii, lucrările lui Horia Creangă sunt cu adevărat impresionante tocmai prin structura şi simplitatea liniei pe care le precizam înainte. Sub semnul principiilor estetice moderniste, arhitectul s-a concentrat pe funcţiile clădirilor, încadrându-le apoi într-o ramă echilibrată ce se apropie de acele desene clasice, proporţionale, ale corpului uman. El rămâne fidel sincerităţii arhitecturii, în sensul că funcţiunile interioare se disting în volumetria faţadei, aşa cum se întâmplă la Vila Ion Miclescu sau la Vila Groza, acolo unde circulaţia pe verticală (scara interioară) este marcată în exterior prin vitraje - pe colţ, respectiv centru. O altă trăsătură care mi-a atras atenţia este acel joc dintre orizontal şi vertical, ritmicitatea, exemplificată puternic la Fabrica de Ţevi şi Uzinele Malaxa.
Mai degrabă decât o expoziţie în adevăratul sens al cuvântului, ilustrarea ordonată din spaţiul expoziţional constituie un periplu educativ, metodologic, care mi-a amintit întrucâtva de panourile cu personalităţi istorice ce împânzesc holurile liceelor. Chiar dacă la Cluj nu au mai ajuns nici cele câteva schiţe în original, precum nu a mai fost vorba nici despre proiecţia documentară, nu cred că acestea ar fi produs schimbări semnificative, dacă e să compar cu imaginile evenimentului din Bucureşti. Totodată, având în vedere că expoziţia este una itinerantă, m-a mirat faptul că, alături de panourile iniţiale care alcătuiau expoziţia, nu s-a încercat şi prezentarea de imagini (de arhivă şi actuale) ale clădirilor locale, asta însemnând o iniţiativă participativă din partea muzeului. În schimb, ar fi fost mult mai interesant de văzut o construcţie a machetelor după planurile originale, sau chiar variaţiuni ale acestora realizate de către studenţii de la arhitectură. Totuşi, expoziţia Crezul simplităţii - Horia Creangă nu trebuie ratată, în principal pentru că ea strânge laolaltă o colecţie de imagini ale clădirilor şi proiectelor arhitectului, altfel greu accesibilă.
