Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Django Unchained

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Răzbunare istorică - Django Unchained


ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Quentin Tarantino revine pe ecrane cu a patra poveste în care partea slabă consemnată în istorie ajunge să fie răzbunată imaginar pentru durerile reale pe care le-a contabilizat. Beatrix Kiddo e super-eroul feminin care taie cohorte de bărbaţi plătiţi să o ucidă, în Kill Bill 1 şi 2; fetele powerpuff din Death Proof au grijă ca ucigaşul Mike McKay (soţul abuziv sau violatorul din realitate) să fie pus la punct definitiv; capii celui de-al Treilea Reich sînt ridicaţi în slăvi, la propriu, de o trupă de mercenari evrei şi americani în Inglourious Basterds; iar sclavul afro-american Django devine imaginea unei răzbunări post-factum a celor prihăniţi (băştinaşi şi afro-americani) în istoria Statelor Unite de pistolarii civilizatori albi.
 
Ca orice film semnat de Quentin Tarantino, Django Unchained abundă în situaţii spumoase, mărcile obişnuite ale autorului american - dialogul inteligent, violenţa extremă şi extrem de bine coregrafiată - fiind şi aici bine dozate şi trecute printr-un filtru postmodern ale cărui repere sînt pastişa, parodia, prefabricarea sau intertextul.
 
Tarantino reuşeşte să pună spectatorii în faţa lăzii cu cowboy şi indieni de plastic, pe care îi aranjează în aşa fel încît măcar o dată, după secole de istorie reală şi după jumătate de secol de western clasic american, cei din faţa ecranului să îşi dorească din tot sufletul ca întîmplările să capete alte coordonate decît cele obişnuite. Şi ceea ce transformă vizionarea într-o încîntare a ochiului şi a minţii, deopotrivă, este caracteristica pe care o au filmele postmoderne reuşite - toate joacă la două capete şi niciunul dintre aceste capete nu este pierzător. Şi la Lynch, şi la fraţii Coen şi la Tarantino, dincolo de simpla acceptare a unui fir epic palpitant, dincolo de vizionarea filmului ca poveste, se deschide un alt tărîm, acela al povestirii, al modului în care autorul istoriseşte, filtrul postmodern re-întorcînd neîncetat ironia dulce a autorului tocmai asupra proiectului urmărit în sala de cinema.
 
Lucru care, în cazul de faţă, într-o primă instanţă, e anunţat încă din titlu, prin dublul sens pe care îl transmite termenul dezlănţuit: Django e dez-lănţuit, scos din robie; Django e dezlănţuit, năvalnic, impetuos. O situare susţinută din start, odată cu genericul filmului. Grafica pastişează westernurile spaghetti ale anilor 60, lucru amendat constant prin derularea datelor scrise pe generic conform ritmului dictat din banda sonoră a filmului. Unde cîntecul compus de Luis Bacalov relatează zbuciumul sufletesc al celui ce va fi erou în acest film şi, prin ceea ce relatează, face şi un rezumat (avant-la-lettre) al evenimentelor (ce vor fi) văzute de spectator.
 
La Tarantino, cheia de construcţie postmodernă are drept rezultat o complicitate caldă între autor/film şi spectator, care aici se vede cel mai bine în secvenţa în care Django îşi recîştigă dreptul la răzbunare şi demnitate. Felul în care îi prosteşte pe cei care ar fi trebuit să-l escorteze spre carierele morţii e atît de superficial construit, cei trei gardieni se lasă atît de uşor păcăliţi încît e imposibil să îi iei in serios în cheie realistă. Prin precaritatea realistă a acestei secvenţe, Tarantino evidenţiază copilul visător existent în fiecare spectator, gata oricînd să îşi investească toate resursele pentru a construi jocul perfect, care nu respectă nici condicile oficiale, nici logica lui suspension of disbelief, ci numai pura plăcere de a visa cu ochii deschişi. Şi tocmai fiindcă spectatorul îşi recunoaşte condiţia, gratulează conceptul lui Tarantino printr-o cufundare completă în joc. Un joc în care ştie toţi termenii, tocmai de aceea nu contează că dinamita a apărut un deceniu mai tîrziu faţă de timpul acţiunii de pe ecran, sau că Für Elise va fi publicată şapte ani după clipa în care e interpretată în film; totul e posibil, chiar şi un duet între 2Pac şi James Brown, care mitraliază istoria genului western aşa cum Django îşi mitraliază oponenţii. În acest duet vedem (într-o replică ironică, bineînţeles) adevărata statură a personajului imaginat de Tarantino: cîntecul se încheie cu o chemare profetică adresată de Django - Expect me, nigger, like you expect Jesus to come back!
 
Cînd Paul din Funny Games face cu ochiul celor din sală, Haneke atenţionează spectatorul asupra uşurinţei cu care el, autorul de cinema, poate reconstrui optica privitorului în timpul unui spectacol, dacă doreşte. Privitorul realizează că pe ecran e doar un film în care e clar că autorul dictează cursul poveştii, conform intereselor sale (spectatorul fiind chemat să îşi judece condiţia atunci cînd cel care dictează în cinema e sistemul, conform politicii sale dominante); şi, totuşi, privitorul speră că va vedea răzbunată situaţia şi că ordinea va fi restabilită prin pedepsirea tinerilor călăi. Tarantino merge pe cealaltă cale, calea Tom şi Jerry, în care cel slab, cel prigonit, iese învingător, spre bucuria privitorului care se lasă condus pe acest drum de autorul-prieten pe care îl întîlneşte în sala de cinema. Reverenţa clin d'oeil pe care autorul o face în faţa spectatorului fiind zîmbetul tip Woody Woodpecker pe care-l afişează Django cînd se întoarce către iubita sa (şi către spectatorii din sală), care aplaudă, imediat ce conacul familiei Candie explodează, curmînd vorbele bătrînului Stephen, vorbe prin care personajul actual repetă cuvintele lui Tuco din ultima secvenţă a lui The Good, The Bad and The Ugly.




 Toate articolele despre Django Unchained


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Aferim! şi westernul, Andrei Gorzo
 Din intertextul lui Django..., Andrei Gorzo
 Violent şi absurd ca visul american - Django Unchained, Cezar Gheorghe
 Sclavia, pretext pentru baia de sînge - Django Unchained, Mihai Fulger
 Filmul răzbună viaţa - Django Unchained, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre Django Unchained


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer