Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Django Unchained

Violent şi absurd ca visul american - Django Unchained


Observator Cultural, ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
N-aş putea spune foarte exact ce anume mă atrage la un film de Tarantino. Probabil că fascinaţia mea şi a mai multor cinefili este legată de umorul său incontestabil, de modul subtil în care ştie să folosească ironia, pastişa şi aluziile la regizori şi filme ce aparţin unei epoci apuse a cinema-ului. Voi încerca însă să pun în cuvinte acele aspecte pe care le consider responsabile pentru succesul unor filme precum Django Unchained.

În primul rînd este vorba despre atitudinea faţă de spectator. Spre deosebire de filme precum Lincoln de Steven Spielberg, Taran­tino nu vrea să îmi inspire o viziune morală înălţătoare şi idealistă. Este preocupat de amuzamentul meu, nu de etica mea. Django Unchained nu e interesat ca eu (spectatorul) să rămîn cu o imagine frumoasă asupra istoriei Statelor Unite. Apoi, deşi Tarantino foloseşte toate tehnicile pe care Spielberg le-a perfecţionat şi pe care le stăpîneşte în mod magistral, nu este interesat să ducă de nas spectatorul (este de la sine înţeles că ceea ce spun despre Lincoln nu se aplică altor filme ale lui Spielberg, precum Schindler's List). Nu încearcă să justifice episoade violente din istoria ţării sale prin tot felul de motivaţii morale. Nu vrea să îmi inspire adoraţia pentru visul american. Poate părea aberant ce spun, însă America din Django Unchained este mult mai apropriată de realitate decît naţiunea idealizată de Spielberg. Tarantino sau Stanley Kubrick din Full Metal Jacket nu închid ochii la absurditatea unor idei care populează ima­ginarul colectiv american.

Django Unchained este un film de gen şi, ca orice filme de gen, regizorul trebuie să se comporte ca şi cum ar picta după canon. Pelicula aparţine unei lungi tradiţii a westernului de tip revenge movie. Regizorul trebuie să respecte anumite reguli. Una dintre "constrîngeri" se referă la modul în care este spusă povestea. Imaginea este subordonată trăsăturilor şi forţelor actualizate într-un timp şi spaţiu concrete. Westernul actualizează o dinamică extrem de clasică, în care o situaţie iniţială este urmată de un conflict de forţe care determină o acţiune şi apoi de o modificare a situaţiei iniţiale. Regizorul trebuie să respecte mai multe reguli structurale, o dispunere a forţelor ca elemente componente ale unui întreg organic - o anumită configuraţie a peisajului atît ca forţă constitutivă, cît şi ca mediu în care se întîlnesc forţele individuale. De asemenea, diegeza trebuie fie structurată în aşa fel încît să ţină cont de afinităţile personajelor pentru anumite elemente ale backgroundului: alternanţa dintre planuri interioare şi planuri exterioare, panorame şi prim-planuri (zoomuri abrupte în Django Unchained). Apoi, prin activarea unui montaj organic perfecţionat de regizori precum D.W. Griffith (omisiunea lui Eisenstein este deliberată fiindcă restrîng discuţia la spaţiul american), forţele care pun în mişcare acţiunea trebuie să conveargă într-un moment de maximă încordare (punct culminant). Şi o ultimă regulă: forţele conflictuale trebuie să se întîlnească într-un singur plan (în westernuri şeriful şi banditul se întîlnesc într-un singur plan pentru duel). Probabil că nu mai este nevoie să spun că aceste legi sînt subordonate unui model narativ clasic. Şi? Ce-i cu asta? Pînă la urmă, în plan formal, Tarantino activează acelaşi limbaj perfecţionat de Griffith la începutul secolului al XX-lea. Avem însă de a face cu un consumator avid al filmelor de gen, dar şi cu un creator capabil de o ironie subtilă. Fiindcă totul în filmele lui Tarantino este exagerat tocmai pentru a face vizibilă absurditatea modelului. La fel ca şi în cazul lui Hitchcock, modelul hollywoodian este subminat din interior şi prin mijloacele sale tipice.
 
Dincolo de divertisment, cred că filmele lui Tarantino au şi o funcţie subversivă. Violenţa fizică din Django Unchained nu e ceva nou pentru regizorul lui Pulp Fiction şi Reservoir Dogs. Deşi atinge proporţii absurde, spiritul filmului nu este departe de spiritul epocii. Nu trebuie să susţii un doctorat în cultural studies pentru a cunoaşte violenţele comise asupra populaţiei de culoare. Tarantino nu cosmetizează deloc istoria şi, sub siguran­ţa spiritului ludic şi a parodiei, spune un adevăr incomod care ar indigna jumătatea republicană a Congresului american: Istoria Statelor Unite este o istorie a violenţei. Django este un erou improbabil, iar izbînda sa asupra negustorului de sclavi Calvin Candie este la fel de improbabilă, fiind rezolvată într-un mod absurd pe fundalul unei victorii neverosimile, la fel ca asasinarea lui Hitler din Inglourious Basterds. Modelul este vechi de cînd lumea. Binele şi Răul se confruntă direct. Sclavul Django (interpretat de Jamie Foxx) este eliberat de Dr. King Schulz (Christoph Waltz), un vînător de recompense care pretinde că este dentist în vederea unei înţelegeri de afaceri ce presupune uciderea răufăcătorilor şi colectarea recompensei (iată visul american!). După o iarnă în care cei doi devin doi nişte ucigaşi extrem de eficienţi, Schulz îl ajută pe Django să o salveze pe Brumhilda, soţia sa ţinută captivă pe proprietatea lui Calvin Candie (Leonardo di Caprio). Dacă facem abstracţie de violenţa exagerată deliberat şi de sîngele care sare ostentativ în stînga şi în dreapta, structura de basm se păstrează. Eroul îl învinge pe cel care întruchipează răul absolut. Este o poveste din categoria too good to be true.

Dincolo de glumă, de măiestria cu care Tarantino ştie să spună o poveste şi de interpretările magistrale ale lui Christoph Waltz, Jamie Foxx, Samuel L. Jackson şi Leonardo di Caprio, filmul arată o imagine îndeajuns de fidelă a Statelor Unite de dinaintea abolirii sclaviei. Relevant în acest sens este uimirea celor care trăiesc pe plantaţii ("We ain't seen no nigger on a horse before") atunci cînd îl văd pe Django mergînd pe cal şi comportîndu-se ca un alb. Benjamin Franklin, John Hancock, Thomas Jefferson, George Washington, pentru a-i numi numai pe cîţiva dintre cei pe care manualele de istorie îi numesc the founding fathers, erau proprietari de sclavi şi oameni de afaceri, indirect responsabili pentru nedreptăţile comise împotriva populaţiei de culoare. Istoria rasismului confirmă acest lucru. Land of the free and home of the brave a fost mult timp un simplu slogan. În ciuda absurdităţii sale, prefer o versiune a istoriei americane asemănătoare celei din Django Unchained, în dauna celei pe care respectabilul domn Spielberg încearcă să mi-o livreze folosindu-se de toată măiestria talentului său regizoral. E drept că, după ce vezi Lincoln, dormi mai bine şi visezi frumos the American Dream.




 Toate articolele despre Django Unchained


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cezar Gheorghe


Alte articole

 Aferim! şi westernul, Andrei Gorzo
 Din intertextul lui Django..., Andrei Gorzo
 Sclavia, pretext pentru baia de sînge - Django Unchained, Mihai Fulger
 Răzbunare istorică - Django Unchained, Lucian Maier
 Filmul răzbună viaţa - Django Unchained, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre Django Unchained


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer