"Doream să fac filme care abordează trecutul odios al Americii, cu sclavie şi alte chestii, dar să le fac ca westernuri-spaghetti, nu ca filme cu probleme grave. Vreau să le fac ca şi cum ar fi filme de gen, însă ele tratează tot ceea ce America n-a mai tratat niciodată, deoarece îi este ruşine de asta, şi alte ţări nu tratează, deoarece nu se simt îndreptăţite s-o facă". Citatul este extras dintr-un interviu pe care Tarantino l-a acordat, în 2007, ziarului britanic The Daily Telegraph. Acesta este exact genul de declaraţii ale cineaştilor pe care nu trebuie să punem prea mare preţ. Nu cred nici o clipă că pe QT l-ar interesa acele big issues din trecutul deloc plăcut al Americii. Mai precis, ele îl interesează doar ca pretexte şi contexte narative pentru filmele sale, care, ca nişte veritabile opere artistice postmoderniste, se nasc din alte filme - cele pe care el le-a adorat şi devorat încă din copilărie, dar mai ales în perioada de ucenicie petrecută ca vînzător într-un magazin de închirieri casete video din California. Iar în acel video store, în care s-a născut legenda Tarantino, pe lîngă succesele zilei şi producţiile clasice, se consumau filme (nu doar americane) cu gangsteri şi vampiri, de război şi kung fu, exploitation şi westernuri-spaghetti. Movie geek-ul Tarantino s-a apropiat cu evlavie de aceste genuri cinematografice, dispreţuite de mulţi, şi după ce a debutat - mai întîi ca scenarist, apoi ca regizor -, le-a adus omagii peste omagii prin filmele sale.
În Django Unchained (de menţionat că, aşa cum observa Mihnea Columbeanu, pe CineMagia.ro, Django descătuşat ar fi fost o traducere mai potrivită decît cea preferată de distribuitorul autohton, Django dezlănţuit), QT ne propune un al doilea protagonist de culoare (sau afro-american), după Jackie Brown (interpretată de Pam Grier, actriţă-cult a genului blaxploitation) din filmul eponim (1997), ce adapta un roman de Elmore Leonard (caz unic în filmografia lui Tarantino, ale cărui scenarii sînt în general originale). O altă similitudine între Django Unchained şi Jackie Brown este modul specific prin care regizorul introduce o parte din creditele de început: actorul principal, filmat din profil şi urmărit printr-un traveling lateral, acoperă o jumătate a ecranului şi priveşte către numele ce se perindă pe cealaltă jumătate a ecranului (acompaniat, de data asta, de cîntecul Django, interpretat de Roberto Fio, din filmul clasic al lui Sergio Corbucci).
Jamie Foxx este Django, sclavul eliberat (deşi QT crease personajul cu Will Smith în minte), iar actorul îşi poate adăuga acum la CV un al doilea rol principal remarcabil, după cel din Ray (2004). Totuşi, în prima parte a filmului, Jamie Foxx este eclipsat de Christoph Waltz, care-l interpretează pe Dr. King Schultz, un dentist german devenit vînător de recompense. Actorul originar din Austria, care a fost memorabilul colonel nazist Hans Landa din Inglorious Basterds, străluceşte din nou, construind un personaj cînd amuzant, cînd ameninţător, care ajunge mentorul lui Django. Leonardo DiCaprio oferă un contre-emploi savuros în rolul lui Calvin Candie, stăpînul plantaţiei botezate ironic Candyland (din Mississippi), de fapt un sociopat ferchezuit, care-şi antrenează sclavii ca luptători "Mandingo". Samuel L. Jackson, ajuns la a şasea colaborare cu Tarantino, este din nou ireproşabil ca majordomul Stephen, de fapt un sclav tolerat de familia Candie, care s-a minţit toată viaţa că ar fi superior celorlalţi sclavi. În fine, şi primul Django, Franco Nero, a primit de la regizor un cameo delicios (şi autoreferenţial), ca patron de bar.
Scenariul se dezvoltă pe trei direcţii: o poveste de dragoste (Django e dispus să facă orice pentru a-şi salva iubita Broomhilda), alta de camaraderie (fostul sclav descoperă în fostul dentist un tovarăş de nădejde, în pofida diferenţei rasiale) şi - pentru că altfel n-am mai avea un film de Tarantino - o alta de răzbunare (şi, indiscutabil, cei pedepsiţi de Django şi Dr. Schultz îşi merită soarta, aşa că putem să ne bucurăm în voie de vendetă). Şi - din nou, pentru că vedem un film de Tarantino - nu trebuie să ne mirăm că, pe lîngă lungile şi fermecătoarele dialoguri cu care ne-a obişnuit cineastul (Waltz şi DiCaprio sînt cei mai favorizaţi la acest capitol), asistăm la multe secvenţe cu graphic violence şi rîuri de sînge.
Oricît de bine ne-am distra la Django Unchained, nu putem trece peste "burţile" filmului (a cărui durată se apropie periculos de trei ore). De pildă, QT, excesiv ca de obicei, nu se prea îndură să-şi întrerupă cîntecele preferate (ce-i drept, soundtrack-ul e superb), aşa că asistăm la multe secvenţe de montaj lungi şi redundante. În plus, prima oră e de fapt o expoziţiune, căci intrăm propriu-zis în poveste de abia atunci cînd Django / Siegfried iniţiază operaţiunea de salvare a iubitei sale. O altă problemă este reprezentată tocmai de acest personaj feminin, Broomhilda Von Shaft (QT a afirmat la o întîlnire cu fanii că, în viziunea sa, cei doi sclavi eliberaţi ar putea fi stră-stră-stră-bunicii lui John Shaft, personajul principal dintr-o populară serie de producţii blaxploitation), care este prea schematizată (sora lui Calvin Candie nici nu merită amintită). Practic, în film Broomhilda apare, pînă la final, doar ca victimă a abuzurilor stăpînilor săi albi. Nu pot decît să regret complexitatea unor Shosanna Dreyfus (Mélanie Laurent) şi Bridget von Hammersmark (Diane Kruger) din Inglorious Basterds. Nu în ultimul rînd, Tarantino, deşi este însufleţit şi satisfăcut de ideea de a ne prezenta un negru-ucigaş-de-albi, apelează, atunci cînd îşi construieşte personajele de culoare, la eternele stereotipii privindu-i pe afro-americani. Una peste alta, scenariul lui Django Unchained mi se pare printre cele mai puţin izbutite ale lui QT, iar nominalizarea şi premierea sa (la Globurile de Aur şi la Oscaruri) mi se pare nejustificată. Altminteri, filmul e de văzut.