Din intertextul lui Django...

Scriind în Adevărul despre Django Unchained, la vremea premierei sale româneşti, istoricul Manuel Stănescu percepea filmul lui Tarantino (lansat de curînd şi pe DVD) ca pe o agresiune ideologică - propagandă împotriva rasei albe. Suspectă de lipsă de umor, dacă nu şi de acea formă de manie a persecuţiei, care nu arareori înfioară vocile ce vorbesc în numele majorităţii albe-creştine-heterosexuale, o asemenea reacţie nu constituie în mai mică măsură un compliment indirect - adus nu neapărat lui Tarantino, ci încărcăturii de explozibil socio-politic prezente în mai vechile texte pop-culturale reciclate aici de ludicul bricoleur postmodernist. S-ar părea că nici trecerea timpului, nici caracterul depolitizant atribuit adesea bricolajului postmodernist, n-au dezamorsat total încărcătura respectivă. Căci, într-adevăr, "a fost odată o revoluţie" - aşa sună şi titlul franţuzesc al ultimului spaghetti-western regizat de Sergio Leone (titlu alternativ: Pentru un pumn de dinamită), singurul intrat în producţie după Anul Baricadelor, 1968. Şi, în aşteptarea respectivei revoluţii (anticapitaliste şi antiimperialiste), italo-westernul - o formă "bastardă", "declasată", "de joasă extracţie", dispreţuită de "lumea bună", dar intens apreciată de grupurile marginale ale sistemului capitalist, la unison cu oprimaţii Lumii a Treia (e drept că şi cu un opresor ca Regele Hassan al II-lea al Marocului) - devenise tot mai politizat. Filmele lui Leone nu sînt prea reprezentative pentru tendinţa asta - nici măcar A Fistful of Dynamite, cu mottoul său din Mao cu tot: cu toată apetenţa lui pentru barbarie, Leone rămîne în primul rînd un estet, după cum, cu toată ireverenţa, el rămîne un americanofil fantast, a cărui masivă investiţie adolescentin-sentimentală în mistica macho-individualismului autosuficient nu-l predispune la elogierea colectivismului. În schimb, Sergio Corbucci - principala referinţă a lui Tarantino din Django... - are cîteva filme perfect reprezentative (de pildă, magnificul Il mercenario, din 1968), cum au şi alţi regizori binecunoscuţi lui Tarantino (de pildă, Damiano Damiani are nu mai puţin vigurosul A Bullet for the General, din 1966). În aceste filme, subiectul revoluţiei nu e - ca la Tarantino - sclavul afro-american, ci peonul mexican. Avîndu-l adesea ca scenarist pe comunistul Franco Solinas, aceste westernuri oferă, de fapt, iniţieri în doctrinele tiermondismului şi fanonismului. Deşi figura mercenarului alb îşi păstrează şi aici o parte din glamour-ul pe care-l are la Leone (mai ales în Il mercenario, unde, pe de altă parte, nu e vorba despre un american, ci despre un "expert" polonez), principala mişcare dramatică o constituie accederea revoluţionarului mexican (jucat întotdeauna de un actor expansiv, "larg la spirit", gen Gian Maria Volonté) la o conştiinţă politică autentică, prin distanţarea de influenţa albului (de-a dreptul malefică în Un glonte pentru general) şi prin înţelegerea necesităţii colectivismului. Această ultimă fază lipseşte cu desăvîrşire din Django Unchained, care nu urmăreşte să prezinte un model viabil de lider revoluţionar, ci doar un model de erou folcloric. Asta şi recomandă filmul lui Tarantino ca pe o operă postmodernă - faptul că reparaţia pe care încearcă s-o opereze a devenit doar culturală, nu incendiar-politică. În filmele care-i servesc drept model, westernul era tratat ca o armă politică plauzibilă - capturată, degradată şi întoarsă împotriva imperialismo-capitalismului. În contra artei de masă produse de Hollywood - o artă de masă care nu e niciodată cu adevărat o artă a maselor, ea urmărind întotdeauna să le educe în spiritul valorilor middle-class -, italo-westernul politic se recomanda drept cultură autentic-proletară, exhibînd celebratoriu maniere de anti-pension, joie de vivre frustă şi umor pe bază de şorici gros. Oricît ar aprecia Tarantino potenţialul subversiv al acestei antirespectabilităţi, el nu-l poate reproduce decît diluat - vremurile sînt altele.

Cît despre reprezentarea sclavagismului în Django..., aceasta e în principal îndatorată unui film hollywoodian din 1975, Mandingo, încă şi mai rău famat, chiar şi în zilele noastre, decît fuseseră, la vremea lor, westernurile italiene. Critici mainstream precum Roger Ebert, o viaţă întreagă acomodanţi cu tot soiul de filme proaste, au tratat această melodramă ca pe un pericol pentru igiena publică, iar principalul apărător pe care şi l-a găsit a fost Robin Wood, un critic rămas pe baricadele lui '68. Aşadar, reprezentare scrupuloasă a istoriei relaţiilor rasiale din SUA? Sau procesiune de turpitudini menite doar să gîdile în sens pornografic? În orice caz, e un antidot la sentimentalizarea aristocraţiei sclavagisto-latifundiare prin filme ca Gone with the Wind. Conacul de-aici e o Tara decrepită; degenerescenţa e la ea acasă (la căsătoriile între veri adăugîndu-se ocazionalul incest între fraţi); ethosul cavaleresc al bărbatului sudist e un amestec de ipocrizie şi patologie; iar rafinamentul său cultural se reduce la numele latine date sclavilor. Dindărătul turpitudinilor - care sînt, într-adevăr, abundente şi gotic-creative - nu lipseşte, însă, o analiză sclavagismului ca sistem.