Pianistul Viniciu Moroianu în Concertul de Radu Paladi

Ce împlinire mai mare îşi poate dori un compozitor român în timpul vieţii sale, decât să îşi asculte o lucrare cântată la superlativ de un pianist excelent, aflat într-o formă de zile mari. Iar după ce prin bagheta dirijorului, oprind tumultul sonorităţilor primei orchestre simfonice a României, un public entuziasmat la culme aplaudă minute în şir din toată inima, aşa cum arareori se întâmplă când este vorba de o creaţie muzicală autohtonă cântată pe meleagurile noastre, poţi fi sigur că a fost un adevărat eveniment muzical. Acestea se referă la concertul Orchestrei Filarmonicii George Enescu din Bucureşti care a avut loc la 25 ianuarie 2013, când, sub bagheta lui Jin Wang s-a cântat la sala Ateneului Român, Concertul pentru pian şi orchestră de Radu Paladi, solist Viniciu Moroianu. Seara de muzică a cuprins de asemenea, Idila lui Siegfried de Richard Wagner, precum şi două poeme simfonice dedicate unor locuri şi evenimente legate de Roma - Fontane di Roma şi Feste Romane de Ottorino Respighi.
 
Încă din luna ianuarie, Filarmonica George Enescu evocă pe aniversatul anului 2013, compozitorul german Richard Wagner, de la a cărui naştere se vor împlini în curând 200 de ani. Idila lui Siegfried este un poem simfonic, compus în anul 1869 dedicat Cosimei, a doua sa soţie, la naşterea fiului său Siegfried. Iniţial, lucrarea se numea Tribschener Idyll mit Fidi-Vogelsang und Orange-Sonnenaufgang (Idila din Tribschen, cu ciripit de păsări şi răsărit portocaliu de soare)[1] şi era scrisă pentru o orchestră de cameră formată din doar 13 instrumente: două viori, o violă, un violoncel, un contrabas, un flaut, un oboi, două clarinete, doi corni, un fagot şi o trompetă. Unele idei muzicale vor fi reluate în actul al III-lea al operei Siegfried. Muzica din Idila lui Siegfried se arcuieşte de la debutul ei până la încheierea lină, în atmosfera unui cântec de leagăn. De altfel, se recunoaşte la oboi tema cântecului intitulat  Schlaf, mein Kind, schlaf ein (Dormi, copilul meu, dormi). Pe parcurs se afirmă însă şi alte motive: Deryck Cooke, Brunnhilda adormită (viola, cu un mers treptat descendent) precum şi Nemuritor iubit (o gamă ascendentă în triolete, la viori)[2].
 
În interpretarea lui Jin Wang melodia infinită se înfiripa delicat, iar calitatea sonoră a orchestrei căpăta un rafinament aparte. Unisonuri splendide, cu mişcări alene, o muzică de vis pe care o descoperi în vârful picioarelor, dar de care te apropii avid, până ce te contopeşti cu ea.
 
După această lucrare wagneriană, a urmat Concertul pentru pian şi orchestră de Radu Paladi. Pianistul Viniciu Moroianu a interpretat strălucitor o partitură dificilă sub aspect tehnic, în care se recunosc influenţele muzicii populare româneşti, transfigurate cu multă subtilitate şi inspiraţie. Prezenţa în sală a compozitorului a crescut entuziasmul publicului. Paradoxal, deşi în acest concert dens sunt utilizate mijloace instrumentale de o mare virtuozitate, mesajul transmis este unul direct şi accesibil auditoriului. Concertul este compus într-o manieră echilibrată, fiind detaşat de exagerările limbajelor muzicale avangardiste. Unitatea lucrării se relevă prin teme care reapar în fiecare parte. Şirul staccato-urilor, anumite încrucişări ale mâinilor ori repetările unor sunete cu degete diferite, salturile uriaşe, precum şi utilizarea întregii claviaturi a pianului, toate te duceau cu gândul la tehnicitatea muzicii lui Domenico Scarlatti. Tot în acest spirit, am remarcat faptul că, în părţile extreme ale concertului, Viniciu Moroianu articula sunetele, prin lovirea clapei, exclusiv, ca urmare a ridicării degetelor şi, implicit, cu ajutorul palmei şi încheieturii mâinii. Astfel, în acele secţiuni pline de dinamism, efectul sonor era unul cvasi-clavecinistic, fiind intensificat de o minimă pedalizare. Aceste percutări se sincronizau minunat cu spiccato-ul realizat de compartimentul viorilor. În partea a doua, Lamento, Andante sostenuto, alternau măsuri eterogene cu măsuri omogene, în timp ce ritmica extrem de maleabilă, conferea fluxului melodic o mare varietate. Uneori, pulsaţia părea că se aglutinează. Viniciu Moroianu este un pianist care cunoaşte şi foloseşte la maximum arta diversităţii tuşeului. În pianistica sa, dozarea atacului asupra clapei, devine o funcţie care face posibilă obţinerea unor efecte excepţionale de culoare sonoră. Expresia era pe alocuri pătrunsă de o adâncă tristeţe, iar poetica discursului său muzical era rafinat evidenţiată, printr-o trăire autentică. În Toccata. Vivo agilitatea, ca element tehnic, înviora timbrul pasajelor, iar efectul de clopoţei se desprindea din mersul cromatic. Contrastele dintre planurile de intensitate relevau suprapunerile tematice în care ansamblul orchestral se implica, cu nimic mai prejos, decât solistul, sub aspectul susţinerii tensiunilor şi al urmării, asemenea unei umbre, a intenţiilor interpretative ale protagonistului. Viniciu Moroianu are o cerebralitate ieşită din comun şi o memorie muzicală complexă. Concertul s-a bucurat de o caldă primire din partea publicului, solistul şi compozitorul fiind ovaţionaţi îndelung. La cererea auditoriului, Viniciu Moroianu a cântat un Preludiu de Radu Paladi. În cea de-a doua parte a serii muzicale, am ascultat două lucrări din trilogia[3] lui Ottorino Respighi, dedicată Romei antice, şi anume poemele Fântânile Romei (1917) şi Serbările romane, (1929). Primul poem se referă la patru dintre fântânile Romei[4], fiecare surprinsă în momente diferite ale zilei : La fontana di Valle Giulia all'alba  (Fântâna din Valle Giulia la răsăritul soarelui) - Andante mosso, La fontana del Tritone al matino (Fântâna Tritonului[5] dimineaţa) - Vivo, Un poco meno allegretto, Più vivo gaiamente, La fontana di Trevi al meriggio (Fântâna Trevi[6] la amiază) - Allegro moderato, Allegro vivace, Più vivace, Largamente, Calmo şi, în fine, La fontana di Villa Medici al tramonto (Fântâna Vilei Medici la apus) - Andante, Meno mosso, Andante come prima.
 
Jin Wang este un maestru al perdelelor sonore şi al cascadelor timbrale aerate. Orice concert ascultat cu acest dirijor s-a ridicat la un nivel deosebit. El face artă cu modestie, siguranţă şi pasiune. Reuşeşte să impună ansamblului orchestral seriozitatea momentului, ieşind parcă din timpul real, de la prima mişcare a baghetei dirijorale şi până la bara finală. Îmi face impresia că acest muzician nu poate trăi în afara muzicii. El comprimă faza rumorii dinaintea începerii unei lucrări cu izbucnirea muzicii. Atacă fulgerător ópusul de interpretat, iar orchestranţii devin nişte fiinţe care nu mai respiră altceva decât vibraţie sonoră, înglobând în ea tot felul de sensuri muzicale. Mă uitam uimit la partida viorilor prime şi observam cum obişnuitele mişcări ale arcuşelor se metamorfozau în gesturi fine sculpturale. Jin Wang uzează de un simţ aproape tactil al culorilor, realizate cu instrumentiştii ansamblului orchestral. Toate acele idei muzicale descriptive, cântate de instrumentele soliste erau impregnate cu 'arome' de clopote, harpă, contrafagot şi piculină. Discret, însă perfect integrată în mozaicul sonor, orga aducea prin acordurile sale prelungi, acea măreţie calmă a unei energii vitale răspândite pretutindeni precum 'prana' de deasupra unui lac.
   
Imaginea Fântânii Trevi a apărut de pildă, şi în producţii cinematografice ca Roman Holiday (1953) de Willyam Wyler şi La dolce vita (1960) de Federico Fellini.


Ascultând muzica, îţi puteai imagina sursa vizuală pe care Ottorino Respighi a utilizat-o în compunerea acestei muzici. Frapează concordanţa descrierii fântânii - melodie, ritm şi armonie - cu sugestia muzicală a peisajului înconjurător, amprentat de frumuseţea clipei diurne: răsărit, dimineaţă, amiază şi apus.
 
Au urmat Serbările  romane, al doilea poem respighian, cuprinzând patru părţi: Circenses, Il Giubileo, L'Ottobrata şi La Befana. Foarte interesante şi excelent realizate artistic au fost momentele în care, din capătul opus scenei, au răsunat trompetele. Mai apoi, sunetele mandolinei, cu timbrul ei inconfundabil, au conferit muzicii un aer exotic. Se puteau percepe schimbările coloristice subtil marcate de clarinet, atât în la, cât şi în sib. Cu fiecare parte a poemului, incursiunea în istoria milenară a Romei părea o etalare de imagini, când aparţinând antichităţii, când contemporaneităţii lui Respighi. Se percepea, dincolo de sunetul festiv emis de ansamblul de alămuri, un cânt religios, dar şi urletul animalelor sălbatice. Imnuri de bucurie apăreau ici colo, în momentele imaginative când, pe una din Colinele Romei, Monte Mario, pelerinii istoviţi urcau şi li se deschidea deodată întreaga privelişte a oraşului. În altă parte a poemului, se arătau ecouri de vânătoare, ori cântece de dragoste din închipuite castele romane. Trianglul, celesta, harpa, pianul şi glockenspiel-ul trimiteau în sala de concert ghirlande sonore de o mare frumuseţe. În Befana trompetele dominau. Simţeai cum sacrul irumpe pur şi simplu în profan.