Puţini sunt artiştii care te primesc în apropiere cu atât de multă deschidere. În ziua recitalului de la Bucureşti, Valentina Lisitsa a acordat interviuri în care s-a dezvăluit pe sine cu naturaleţe şi generozitate, permiţând apoi celor curioşi să asiste şi la repetiţie. Şi nu a fost vorba despre câteva acorduri pentru acomodarea cu instrumentul şi sala, ci despre o veritabilă sesiune de studiu intens, fără rezerve, fără frâne emoţionale, cu insistenţe punctuale, cu treceri spontane de la o lucrare la alta şi fără a scoate vreo partitură din geantă, în ciuda programului extins ca dimensiuni. O repetiţie în care s-a arătat în deplin control, în care nu a fost loc pentru arbitrar, în care cei prezenţi oboseau treptat pe măsură ce pianista devenea din ce în ce mai cerebrală şi prezentă, în care exerciţiul întoarcerii spre sine s-a întâmplat gradual: reverie în Chopin, lecţie de idei în Beethoven, căutarea sunetului în Rachmaninov şi surmontarea dificultăţilor tehnice în Prokofiev şi Liszt.
Paradoxul recitalului solo este tocmai această întoarcere spre sine, obligatorie pentru a ţine o sală plină captivă. Valentina Lisitsa coagulează în jurul ei milioane de vizionări, mii de bilete vândute şi întreţine vie relaţia cu auditorii prin dialoguri pline de explicaţii muzicale, poveşti de viaţă şi replici fermecătoare. Îşi împarte energia spre fiecare în parte, adună publicul la concert, propune starea de trăire simultană doar pentru a se regăsi ea însăşi pe scenă, în deplină izolare şi concentrare. Dozajul dintre singurătate şi comuniune cu publicul suportă ajustări fine în funcţie de fiecare lucrare abordată, iar seara de 5 noiembrie 2013 nu a fost o excepţie.
Recitalul a debutat cu 6 preludii de Serghei Rachmaninov. Preludiul este cea mai liberă formă muzicală, de aceea şi atât îndrăgită de romantici şi post-romantici. Pentru că preludiul pune în prim plan expresia muzicală a unui sentiment bine definit. Rolul interpretului este de a îl identifica şi filtra prin experienţa proprie. Valentina Lisitsa a gradat emoţional judicios, pornind de la limpezimea reveriei în op 32 nr 5 în Sol major, care a introdus auditoriul în "starea de ascultare", retrăgându-se apoi din ce în ce mai mult spre tumultul său interior, cu sunet departe de orice estetism gol de conţinut, în restul preludiilor.
A urmat sonata a 7-a în si bemol major de Serghei Prokofiev, lucrare în care spiritul său liber a rezonat pe deplin cu complexitatea partiturii. Lisitsa construieşte admirabil idee după idee, tratându-le ca pe mutări ale imaginarului joc de şah care îi este atât de drag. În partea întâi, doar unul dintre multele exemple de coerenţă: schimbarea de sonoritate la revenirea copleşitoarelor note repetate din tema a doua, cu un timbru mult mai întunecat şi resemnat ca în expoziţie. Acest sunet a pregătit dramatismul exemplarelor polifonii din partea a doua a sonatei, moment de mare intensitate în care muzica redată a absorbit fiecare a respiraţie a publicului, pentru a se descătuşa în energia fantastică a părţii a treia.
Dacă în Rachmaninov am acceptat cu interes atacul uneori frust, direct, în sonata Apassionata de Beethoven abordarea impulsivă a nuanţelor mari a minimalizat uriaşul edificiu pe care Valentina Lisitsa îl stăpâneşte perfect din punct de vedere compoziţional, fiecare frază şi motiv şi ciocnire de idei fiind aproape explicate publicului.
Partea a doua a concertului a fost o demonstraţie de solitudine şi comunicare în acelaşi timp. În cele opt nocturne de Fr. Chopin, stilul a pălit în favoarea trăirii personale, închisă dincolo de scenă şi aplauze, iar în Totentanz de Liszt, opţiunea pedalizării suplimentare a plasat variaţiunile pe emblematicul Dies Irae în zona sumbră şi explozivă în acelaşi timp a creaţiei lisztiene, alegere asumată pe deplin de pianista de origine ucrainieană şi aclamată de spectatori.
Cu vădită plăcere, energia primită din sală s-a transformat în patru bisuri, toate romantice: Ave Maria de Schubert, Regele Ielelor de Schubert în transcripţia lui Liszt, studiul La campanella Paganini-Liszt şi rapsodia a 12-a de Franz Liszt. Dintre toate, un moment special a fost pedalizarea înainte de repriza studiului de Liszt, mai pronunţată ca în alte interpretări, elementul de risc, nota de stranietate a finalului, perfect justificată de percepţia contemporană a muzicii clasice pe care Valentina Lisitsa o împărtăşeşte cu entuziasm publicului său, prin toate mediile, dar mai ales direct, provocând în final meditaţia solitară a întoarcerii spre sine.