Aud aceste voci ce nu vor fi înecate nicicând [1]
La 22 noiembrie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea compozitorului, pianistului şi dirijorului britanic Benjamin Britten. În Concertul Filarmonicii George Enescu, din 12 decembrie 2013, Orchestra simfonică aflată sub bagheta lui Christian Badea, a interpretat câteva lucrări reprezentative din creaţia muzicală engleză: Concertul pentru vioară şi orchestră op. 15 de Benjamin Britten, solist Liviu Prunaru, Variaţiunile Enigma op. 36 şi Pomp and Circumstance Marches, op. 39 de William Edward Elgar.
În deschiderea serii muzicale de la Ateneul Român, am ascultat Concertul pentru vioară şi orchestră de Britten. Violonistul Liviu Prunaru este foarte îndrăgit de publicul din România. La fiecare apariţie scenică muzicianul român, actualmente concertmaistru al celebrei Orchestre simfonice olandeze Royal Concertgebouw din Amsterdam, entuziasmează auditoriul prin talentul, eleganţa frazării, tehnica instrumentală şi pofta de a dărui frumosul. Artistul, aflat în plină ascensiune a carierei internaţionale, abordează lucrări mai puţin cunoscute la noi, alese cu un simţ stilistic desăvârşit. Printre acestea, Concertul pentru vioară şi orchestră de Britten, terminat în SUA, în 1939, ca ecou în conştiinţa compozitorului britanic al războiului civil din Spania. Premiera concertului a avut loc în 1940 la Carnegie Hall din New-York, cu Orchestra Filarmonicii dirijată de Sir John Barbirolli, solist fiind violonistul spaniol Antonio Brosa. Partitura Concertului a suferit modificări în anul 1950 şi în 1958, datorită contribuţiei violonistului armean Manoug Parikian. Printre soliştii care au realizat de-a lungul anilor înregistrări ale acestei lucrări se numără: Mark Lubotsky [2], Rebecca Hirsch, Lydia Mordkovitch, Maxim Vengerov, Frank Peter Zimmermann, Daniel Hope, Janine Jansen, Wanda Wiłkomirska şi Anthony Marwood.
La Bucureşti, în interpretarea violonistul Liviu Prunaru, aflat alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea, am admirat câteva elemente primordiale ale redării personalizate: impetuozitatea expunerii, discursul concentrat, cu o pregnanţă ritmică 'torturantă', pertinenta subliniere a valenţelor estetice, precum şi splendida concordanţă fonică între sunetele emise de instrumentele din ansamblul orchestral şi vioara solistă. Concertul de vioară de Britten reprezintă o partitura foarte dificilă sub aspect tehnic, mai ales prin: frecventa utilizare a dublelor coarde şi a acordurilor, trăsăturile reluate la talonul arcuşului, salturile intervalice mari, flageoletele artificiale a căror execuţie solicită aplicarea degetelor în partea superioară a tastierei, configuraţiile melodice modale alambicate, necesitând o intonaţie pură, articulaţia cristalină de mare velocitate, realizarea contrastelor de intensitate, precum şi modificările din sfera timbralităţii. Toate aceste elemente erau presărate cu o rafinată expresivitate de către Liviu Prunaru. Aluziile la stilemele prokofieviene aveau o undă de ironie. Nimic prea 'rotund' în sunet. Erau acolo brazde sonore răsturnate care conduceau mereu spre germinare ideatică. Dialogul viorii soliste cu oboiul părea un schimb de replici elegante. Acele emisii în pizzicato propagau rezonanţe de-a dreptul caustice, perfect adaptate sensului muzical de moment.
Cele trei părţi ale concertului s-au succedat într-o amplificare tensională bine gradată. În Prima mişcare, Moderato con moto-agitato, ostinato-ul fagotului, melodia calmă a viorii şi apoi tema secundă, cu aerul ei marţial, defineau o muzică înscrisă pe orbita neoromantismului. Am remarcat şi altădată acea tehnică de arcuş enesciană denumită louré, pe care Liviu Prunaru o realizează ca o sublimă modelare a fluxului sonor, ce reliefează, exact atât cât trebuie, profilul melodic, cu o artă greu de egalat. Şi aceasta pentru că artistul îşi propune cu acribie să redea gradul de manifestare fenotipică a caracterului muzicii cântate. Spontan şi totuşi elaborat, el surprinde publicul, totodată menajându-l prin frumuseţea tonului său. În partea a doua, Vivace - un scherzo cu trăsături de moto perpetuo - s-a afirmat o temă în triolete, dedusă dintr-o idee muzicală expusă de vioară, în partea întâi a concertului. Combinaţia timbrală dintre sunetele piculinei şi cele ale viorii soliste ce intona sunete acute, a constituit un moment deosebit de reuşit. Trompetele cu surdină, precum şi timpanul lovit cu beţe neîmbrăcate cu pâslă generau culori inedite. În ampla Cadenţă a viorii soliste, a fost pusă în valoare virtuozitatea lui Liviu Prunaru. Partea a treia, Passacaglia, Andante Lento, este o înşiruire de variaţiuni ce etalează un şir de caractere diferite: de dans, de capriciu, descântec ori de marş. Cât de frumos s-a auzit introducerea cântată de tromboanele cu surdină, după care vioara solistă a readus tema lirică afirmată în prima parte a concertului! Combinaţia timbrală dintre sunetele trombonului cu surdină şi cele ale harpei conferea un efect feeric. În contrast, se puteau percepe accente dramatice iniţiate pe coarda gravă a viorii, în poziţii extreme. În fine, vioara înşira un tril prelung, între sunetele fa natural şi sol bemol, sugerând indecizia tonală.
La cererea publicului, Liviu Prunaru a interpretat Andante din Sonata a II-a pentru vioară solo în la minor de Johann Sebastian Bach. A dedicat acest bis prietenului său, violonistul Gabriel Croitoru, care tocmai şi-a petrecut mama pe ultimul ei drum din lumea aceasta. Într-adevăr, pagina bachiană răsuna în sala Ateneului precum o rugăciune simplă, arzătoare. Pedalele pulsatorii din vocea de bas păreau că transformă timpul pământean într-unul aparţinând veşniciei, în care cei douăzeci şi patru de bătrâni aflaţi în proximitatea Domnului, cântă neîntrerupt Aliluia.
După pauză, publicul a putut asculta Variaţiunile Enigma op. 36 şi Pomp and Circumstance Marches, op. 39 de William Edward Elgar. În cele 14 variaţiuni erau redate muzical câteva aspecte caricaturale ale unor prieteni ai compozitorului. Se puteau astfel recunoaşte: o violistă, un pianist, o tânără volubilă, dar bâlbâită, un violoncelist amator ori Alice, soţia compozitorului.
A urmat Pomp and Circumstance Marches, op. 39 de William Edward Elgar, două Marşuri dintre cele şase piese (ultima doar în formă de schiţă), scrise într-o manieră ce aminteşte de solemnitatea militară. În cele două, interpretate de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea, Marşul nr. 1 în re major şi Marşul nr. 4 în sol major, se distingea aspectul optimist al discursului, dominat de o mare ritmicitate. Întreruperea acestei stări sărbătoreşti se datora unor Trio-uri prevalent melodioase. Orchestraţia bogată, alătura corzilor instrumentele de suflat şi percuţie.
Cântecul Land of Hope and Glory, din trio-ul primului Marş, este prezent în formă abreviată în banda sonoră a filmului vizionar Portocala mecanică (1971), realizat de Stanley Kubrick, după romanul A Clockwork Orange [3], scris de britanicul Anthony Burgess, în anul 1962.
Aplauzele publicului au răsplătit o minunată seară de muzică engleză.
Note
[1] Scallop (Scoica) de Maggi Hambling (n. 1945) este o sculptură dedicată lui Benjamin Britten, creată în 2003, pe plaja de la Aldeburgh. Pe marginea lucrării sunt perforate cuvintele rostite de pescarul Peter Grimes, din opera cu acelaşi nume de Britten: "I hear those voices that will not be drowned" (Aud aceste voci ce nu vor fi înecate nicicând).
[2] cu English Chamber Orchestra, dirijor Benjamin Britten (Decca, 1970).
[3] Stanley Kubrick descria filmul său în decembrie 1971 în Saturday Review ca "[...] o satiră socială tratând despre chestiunea de a şti dacă psihologia comportamentală şi condiţionarea psihologică sunt arme periculoase noi ce ar putea fi utilizate de guverne totalitare care ar încerca să impună un control vast asupra cetăţenilor şi, chiar mai mult, de a-i transforma în nişte roboţi". Filmul a fost interzis în Anglia timp de 27 de ani din cauza violenţei pe care o propaga, dar a fost nominalizat la Oscar în 1972 şi a obţinut Globul de aur în 1973, pentru cel mai bun realizator şi cel mai bun scenariu, Stanley Kubrick. De asemenea, a obţinut premiul BAFTA în 1973, printre altele, pentru banda sa sonoră. Filmul a fost selecţionat pentru National Film Registry, în scopul de a fi conservat la Biblioteca Congresului SUA. pentru importanţa sa culturală, istorică şi estetică. (http://fr.wikipedia.org/wiki/)