Recital Gabriel Croitoru şi Horia Mihail - turneul Vioara lui Enescu, 2013

Vineri 1 noiembrie 2013, la sala Mihail Jora a Societăţii Române de Radiodifuziune, violonistul Gabriel Croitoru şi pianistul Horia Mihail au susţinut un minunat recital instrumental, spre finalul Turneului Vioara lui Enescu, început la 22 septembrie 2013.

Numerosului public prezent i-au fost oferite pagini celebre din literatura violonistică, interpretate cu mare virtuozitate şi sensibilitate artistică de cei doi maeştrii: Sonata în sol minor «Trilul Diavolului» de Giuseppe Tartini, Sonata a 8-a pentru vioară şi pian în Sol major, op. 30 nr. 3, de Ludwig van Beethoven, Impromptu concertant pentru vioară şi pian în Sol bemol major de George Enescu, Poemul pentru vioară şi orchestră op. 25 de Ernest Chausson şi Rapsodia «Tzigane» pentru vioară şi pian.

Pe viorile renumitului lutier cremonez Guarneri del Gesù ^[1] au cântat unii dintre cei mai renumiţi violonişti din toate timpurile ^[2], dacă ar fi să amintim doar pe Paganini. Din 2008, lui Gabriel Croitoru, statul român i-a încredinţat vioara supranumită Cathedral (1731), un instrument pe care cânta odinioară George Enescu.

Gabriel Croitoru are un sunet dens, foarte expresiv, plin de culori, jonglează cu fulgere sonore şi vibraţii abia perceptibile, captează interesul ascultătorului, iar cu zâmbetul pe buze, el survolează pasajele cele mai complexe - cu duble coarde, pizzicato de mână stângă, acorduri, flageolete ori şiruri de game în staccato volant - totul cu o dexteritate fascinantă. Tensiunea emoţională este transmisă în totalitate arcuşului, care modelând din mers intensitatea sonoră scoate din spaţiul catedralei ecouri armonioase. Prin vibrato-ul său trepidant, care generează un sunet de o mare dulceaţă, corzile viorii devin reţele sonore abia încăpătoare pentru torentul muzical.

Recitalul de la sala Radio s-a deschis cu Sonata «Trilul Diavolului» de Giuseppe Tartini, considerată una dintre cele mai dificile lucrări sub aspect tehnic, scrise vreodată pentru vioară şi bas continuu.

O anecdotă, devenită legendă, spune că Tartini i-ar fi povestit astronomului francez Jérôme de Lalande despre geneza acestei Sonate ^[3]. Într-o noapte din 1713, spunea Tartini, a visat că a făcut un pact cu diavolul care i-a devenit servitor. Compozitorul îşi imagina că i-a dat vioara sa pentru a vedea dacă poate să îi cânte câteva arii frumoase; spre stupefacţia lui, a ascultat o sonată neînchipuit de frumoasă, atât de reuşită încât i-a tăiat respiraţia. S-a trezit cu această senzaţie şi a luat repede vioara sa pentru a regăsi măcar o părticică din ce auzise, dar totul era în zadar. Atunci a compus această Sonată pe care a intitulat-o Trilul Diavolului, dar fiindcă era mult sub cea care l-a emoţionat atât de mult în vis, şi-a luat vioara şi a spart-o de supărare, renunţând pentru totdeauna la muzică.

În interpretarea lui Gabriel Croitoru şi a lui Horia Mihail, prima parte a Sonatei, Larghetto affettuoso, cu structura lineară destul de simplă a temei de bază, din care derivau celelalte idei muzicale, era intonată cu o mare susţinere şi tensiune. Această desfăşurare masivă era întreruptă doar de câteva acorduri şi triluri. Formula ritmică tipică sicilianei căpăta aici un sens mai degrabă ferm decât dansant. A urmat prima variaţiune în Tempo giusto, cu o abundenţă a ornamentelor (apogiaturi şi triluri), cântată cu velocitate, dinamism şi strălucire. În a treia secţiune, aspectul recitativ era minunat relevat. Iar alternanţa tempourilor şi a măsurilor, alături de arpegiile frânte cu arcuşe reluate mereu în sus, confereau contrast. Virtuozitatea era prezentă la fiecare pas: triluri continue, cu pedale accentuate, unisonuri, extensii pentru intonarea unor duble octave, bariolaje. Teribil de solicitante aceste triluri interminabile şi totuşi nu se simţea efortul fizic; doar o mare concentrare în execuţie, precum şi aplecarea asupra detaliului polifonic. În Cadenza, Gabriel Croitoru şi-a etalat tehnica violonistică impresionantă. Greu de crezut că se poate cânta doar cu patru degete ale mâinii stângi o astfel de dantelărie sonoră, iar liniştea pe care intrarea pianului cu acordurile sale majestuoase o aducea prin Gravele solemn, împlinea construcţia acestei capodopere tartiniene. Pianistul Horia Mihail părea un alter ego al violonistului, în sensul participării afective perfect simetrice în gândire şi în realizare. Totul era bine cizelat: dinamică, frazare, sincronizare, dozaj, atac, filaj, timbralitate, arhitectură.


A urmat Sonata a 8-a pentru vioară şi pian în Sol major, op. 30 nr. 3, de Ludwig van Beethoven, compusă în 1802 şi dedicată împăratului Alexandru al Rusiei. În cele trei mişcări ale sonatei, Allegro assai, Tempo di minuetto, ma molto moderato e grazioso şi Allegro vivace se putea decela optimismul, bucuria de a trăi, lirismul interiorizat şi freamătul dansului final, în care expresia melosului se subordona necondiţionat ritmului. Acest aspect generator al ritmului a fost exprimat cu mare artă de către Gabriel Croitoru şi Horia Mihail. Exuberanţa temei populare de provenienţă slavă (boemiană sau rusă) din finalul sonatei a beneficiat de un tonus trepidant.

Impromptu concertant pentru vioară şi pian în Sol bemol major de George Enescu a adus în prim plan fluiditatea desfăşurării. Cât de frumos au evidenţiat cei doi artişti precumpănirea liricului şi a epicului acestei muzici şi cât de rafinat au realizat acele înălţări în văzduh, cu schimbări timbrale ale aceluiaşi sunet, un si bemol! Auditoriul era purtat spre porţile impresionismului.

A urmat inspiratul Poem de Ernest Chausson. Învolburări, lamentări, confesiuni şi multă emoţie - toate contopite în furişări melodice uneori agitate, alteori stagnând până la oprirea respiraţiei. Debutul viorii solo s-a perceput precum o lavă venită din profunzimea teluricului. Apoi, cromatizările vocii însoţite de pedală înfăţişau o durere dincolo de omenesc. Horia Mihail a creat un peisaj feeric prin culorile obţinute cu ajutorul unei tehnici de pedalizare măiestrite şi printr-o implicare totală în actul interpretativ.

Ultima lucrare a recitalului propus de cei doi muzicieni a fost Rapsodia Tzigane de Maurice Ravel. Caracterul improvizatoric al primei secţiuni a impresionat şi sub aspectul tensiunii care se acumula când treptat, când în valuri. Tema se relua ornamentată, amplificată, octavizată, stârnind interesul ascultătorilor. Acele ţesături tipice muzicii lăutăreşti, cu întorsături veloce ce străbăteau toate registrele, alternau cu duble coarde pline de o caldă jeluire. Apoi, elementele tehnice din arsenalul paganinian şi post-paganinian îşi intrau în drepturi. Pizzicato de mână stângă alternat cu cel obişnuit, triluri prelungi, bariolaje, pasaje de velocitate de un dinamism furibund, cu accelerando-uri rapide, ghirlande de apogiaturi, specialităţi de arcuş spicatto, saltando în combinaţii alambicate, toate erau cu mult gust integrate spre a obţine aspectul rapsodic al lucrării raveliene.


La cererea publicului, violonistul Gabriel Croitoru, acompaniat de pianistul Horia Mihail, a oferit câteva piese celebre din repertoriul violonistic: Marche miniature viennoise de Fritz Kreisler, Ciocârlia de Grigoraş Dinicu şi Vals de Dmitri Şostakovici. Miniatura kreisleriană a proiectat în faţa publicului stilul de viaţă gemütlich din Viena antebelică - caracterizat prin confort, lipsa conflictelor, pace, serenitate, mulţumire sufletească şi siguranţa zilei de mâine.


Efectele stilului oiseaux s-au putut admira în cunoscuta Ciocârlie, o melodie populară transmisă din generaţie în generaţie. Gabriel Croitoru a surprins cu mare autenticitate mlădierile glasului păsării îndrăgite de ţăranul român şi nu numai. Ţiuitul pe coarda mi a viorii, trilurile pe glissando, acele efecte de ciocănit cu arcuşul pe cordar, alături de verva de esenţă folclorică, precum şi freneticul acompaniament cu sunete scurte, precis ritmate imitând un taraf au făcut deliciul publicului, care i-a ovaţionat în picioare pe cei doi muzicieni, cei ce au răspândit o imensă bucurie.


Îndrăgitul Vals nr. 2 de Dmitri Şostakovici, în aranjamentul pentru vioară şi pian, a sunat plin de graţie şi avânt.


O seară de muzică splendidă, în care exemplul marelui Enescu a fost reiterat pe mai multe căi: un repertoriu ce parcurgea cronologic marile stiluri şi curente muzicale, o abordare profesionistă, departe de virtuozitatea gratuită (care îi repugna lui Enescu) şi, mai ales, o încărcătură emoţională hipnotizantă, ce lasă urme în memoria şi sensibilitatea ascultătorului.