Unora le place jazzul - Berlin, 2013

Ştiam că Some Like It Hot, din 1959, este comedia cea mai bună a tuturor timpurilor, nu ştiam că e un remake după franţuzescul Fanfare d' amour, din 1935, şi nici că stilul de la Weimar a durat cât prohibiţia: 1919-1933. Aproape că îl ştiam pe dinafară ca pe Casablanca şi totuşi n-am rezistat ispitei de-al revedea pe marele ecran, cu un public de cunoscători şi iubitori de cinema care au / am zis în cor replica finală: "Nimeni nu-i perfect", deşi pelicula asta chiar este! Regizorul Billy Wilder, care a studiat iniţial dreptul şi probabil de asta are nişte pledoarii pe celuloid magistrale, austriacul pe care berlinezii îl venerează, dedicându-i inclusiv un bar lipit de un muzeu al celei de-a şaptea arte şi al televiziunii, dar şi de nişte săli de cinema, a adus atâta bucurie şi umor cu capodopera sa, care n-are nevoie de vreo operaţie estetică spre a nu-i ghici vârsta, încât îi vom rămâne pentru totdeauna recunoscători. Fiind un scenariu şi cu gangsteri îl ia în distribuţie şi pe meteoricul playboy Edward G. Robinson Jr, îi dă lui Marilyn ocazia să se desfăşoare, iar celor doi comici străluciţi Jack Lemmon (iniţial trebuia să fie Sinatra) şi Tony Curtis şansa unui travesti, care nu cade în ridicol. (Apropo, mai nou se cheamă cross-dressing, adică o costumaţie încrucişată - s-a publicat şi un splendid album cu rolurile de acest tip de pe marele ecran -, probabil că a devenit politic incorect termenul atât de folosit până acum. Dacă la seniori are o noimă, aici deja mi se pare că suflăm şi în iaurt!)
 
Mă amuză sicriul cu sticle de whisky, cărat cu dricul, ghetrele, milionarii fosile, care citesc ziarul pe sezlonguri, dl... Mozzarela, Micul Bonaparte (aluzie la Micul Cezar, mafiotul cult), Hotelul Ritz, iahtul cu rafinamentul lui, barca în marşarier, pseudo-cafeaua cu tărie, cursele de câini, Sfântul Valentin, gloanţele din contrabas, interzis la ecleruri şi alte "dulciuri", instrumentul lui Monroe, greu de pronunţat şi de ortografiat, rochia ei semitransparentă şi atât de sexy, fără să fie vulgară, sticla de şampanie şi plosca pe post de shaker, spărgătorul de gheaţă de dinainte de Basic Instinct şi înainte de a fi arma crimei lui Sharon Stone, Shell-ul cu benzina lui transfrontalieră şi ochelarii care-l fac pe bărbat vulnerabil şi cuceritor (L-or fi citit pe Mircea Eliade cu miopul lui?), nelipsitul Freud, tortul cu surprize fatale, şi mai ales că nu-i niciun moment de plictiseală şi ai putea să-l vizionezi în buclă, la nesfârşit, şi mereu ai avea satisfacţia să mai descoperi câte ceva nou...
 
(Prezenţa la Berlinală este sponsorizată şi în acest an de berea Silva)