Dipticul se joacă în seri consecutive, fiind constituit din spectacole de sine stătătoare, dar interdependente. Spectacolul de faţă este prima montare integrală a monumentalei piese scrisă de Tony Kushner, iar demersul lui Victor Ioan Frunză poate fi considerat temerar din mai multe motive. În primul rând, este foarte dificil de realizat un spectacol (chiar dacă divizat) de o asemenea amploare, totalizând cinci ore dense în acţiune şi conflicte. În al doilea rând, e la fel de dificil să echilibrezi cele două părţi, să creezi o coeziune perfectă între ele şi să le menţii la acelaşi nivel de calitate, intensitate şi ritm. Deşi se pot constata unele breşe în compoziţia generală, acestea pot fi trecute cu vederea, întrucât spectacolul general are suficientă forţă încât să neutralizeze micile scăpări şi, într-un fel, să pară chiar mai viu, mai autentic.
Spectacolul e o odisee americană pe interval lung de timp (circa şase luni), care înglobează date istorice, sociale, politice, economice şi culturale ale anului 1985 spre 1986. Deşi poate fi perceput în primul rând ca un manifest gay, pe măsură ce acţiunea evoluează tema homosexuală cade în plan secundar şi, dincolo de idilele inter-masculine care guvernează şirul aproape neîntrerupt de conflicte ce decurg unul din celălalt, se relevă investigări profunde ale prieteniei, iubirii, trădării, renunţării, discriminării şi izolării. În fapt, spectacolul tratează un set de dileme care se juxtapun peste alte dileme care se grefează pe altele. Morala intimă e pusă în contrast cu etica deontologică (mediul juridic), scrupulele erotice în raport cu reperele prieteniei sincere, iar valorile laice (dorinţa de ascensiune socială, parvenire, eludarea legii ş.a.), în conflict cu credinţele religioase. La nivel fundamental Îngeri în America pune în balanţă funcţia religioasă a omului cu funcţia socială a cetăţeanului. Trup vs. spirit. Dogmă vs. gândire liberă. Liber arbitru vs. imperativ de ordin extern. Evoluţia personajelor principale e marcată de religia căreia îi aparţin (iudaism, mormonism) şi inflamată de conştiinţa păcatului care pare a interveni la fiecare mişcare, la orice gând abia conturat: încarcerare spirituală. Dacă sufletul e pândit de degradare morală, corpul e supus bolilor venerice (SIDA în special) care nivelează ierarhiile şi reduce la ţărână heterosexuali săraci şi homosexuali evrei bogaţi, tineri şi vârstnici, atei şi habotnici.
Nu voi insista asupra aspectelor tehnice de actorie / scenografie / regie, fiindcă le pot rezuma în câteva cuvinte: sunt excelente. Rolurile realizate de actori sunt memorabile, profunde şi au un impact direct, denudat de artificii şi teatralisme. Actorii trăiesc personajele. Personajele există şi există sentimentele, gândurile, emoţiile, universurile pe care le încarnează. Este prima reprezentaţie a piesei pe care o văd, dar nu mi-aş imagina altă distribuţie, ceea ce mi se întâmplă foarte rar. Victor Ioan Frunză a colaborat perfect cu scenografa Adriana Grand şi au realizat un spectacol în care decorul completează aproape organic acţiunea, uneori interferează cu actorii, alteori actorii intervin asupra scenografiei (pictând pereţii, în impulsuri compulsive de ordin paranoico-delirant) sau devin obiecte scenografice mobile, respirând, dialogând, tansmiţând, cooperând cu un public pe care nu îl văd, dar pe care îl simt. Probabil că principala calitate - excepţională - a spectacolului e faptul că personajele par mereu a se adresa unui public virtual, fără a da impresia că premeditează actul. Actorii coexistă cu un public aflat dincolo de cel de-al "patrulea perete" care nu este niciodată surmontat în realitate.
Basm înaripat, crud şi tandru deopotrivă, manifest profetic şi declamaţie a unui segment marginalizat, Îngeri în America e platforma în care minoritatea se distinge şi se manifestă cu toată libertatea pe care e în stare să şi-o asume. Dacă poetul Allen Ginsberg ar fi scris teatru, presupun că ar fi realizat o piesă de această factură, în care se regăsesc toate temele obsesive ale sale şi ale unei generaţii '50-'60 extinse spre finele secolului al XX-lea: libertate şi exuberanţă plus unitate în diversitate (San Francisco menţionat frecvent în termeni apologetici), moarte, penitenţă şi mântuire, captivitate generală în metropole, dictatură şi manipulare guvernamentală, injustiţie, limite şi deliruri mistice, paranoia, schizofrenie, omul ca imago Christi, din nou schizofrenie, praguri ale revelaţiei destinate celor aleşi să le suporte şi să le ducă cu ei dincolo de mormânt.
Cu alte cuvinte, îngerii se află printre noi, dar nu îi recunoaştem fiindcă sunt prea umani şi deseori plâng (după acel paradis pierdut sau de care nu îşi mai pot aduce aminte).
Îngeri în America, de Tony Kushner
Autor: Tony Kushner
Traducere: Ioana Ieronim
Distribuţia: Virginia Mirea, George Ivaşcu, George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, Nicoleta Hâncu, Cristiana Răduţă-Bobic
Decorul şi costumele: Adriana Grand
Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză