În 2012, a ajuns şi în România (doar prima parte a fost montată la Teatrul Nottara în 1999, în regia lui Cristian-Theodor Popescu). Mai întâi ca spectacol în două părţi şi două seri consecutive. Mai nou, ca întâmplare de 4 ore şi jumătate cu unică pauză. de 10 minute. La Metropolis. Cu trupa lui Victor Ioan Frunză, condusă de George Costin (premiul UNITER 2013 pentru cel mai bun rol principal masculin în rolul Maiorului din Familia Tót la Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu"). Cel mai lung spectacol din Bucureştiul ultimului deceniu, rivalizând ca întindere şi substanţă cu Trei surori al lui Ducu Darie şi cu Oblomov-ul lui Tocilescu (ambele de la Bulandra), este, alături de Năpasta afrimiană, cel mai bun exemplu de teatru deştept şi inovativ cu care ne putem lăuda în acest moment în capitala mioritică.
Dacă ar fi trăit în America anilor '80, probabil că Bulgakov şi-ar fi scris Maestrul şi Margareta nu departe de temele, simbolurile, pretextele, subtextele, angoasele, tabu-urile, culorile şi textura Îngerilor în America. Atins nu o dată de geniu, textul e copleşitor.
Porţiunile de filozofie se îmbină ameţitor cu secţiunile de satiră socială, dezbaterile politice sofisticate lasă cu naturaleţe locul dialogurilor de coafor, angoasele citadin moderniste îşi dau mâna cu ipocriziile sexuale ale epocii Reagan, mozaismul şi creştinismul sunt vârtos rostogolite printr-un mâl când kitschos (Afrim trebuie că e invidios!), când isteţ (idem!), din care, culmea!, n-au chiar de pierdut, trecutul şi viitorul, tradiţionalismul şi post-modernismul merg braţ la braţ bine-mersi (şi spune-mi tu!), supranaturalul şi oniricul se însoţesc cu realitatea în plin omagiu marquezian, totul îmbibat în delicioase sucuri inteligent-umoristice
Deşi hiper-ofertant, un astfel de text riscă să îngroape orice punere în scenă tocmai din cauza bogăţiei sale nemăsurate. Cu excepţia câtorva scene repetitive din partea finală, în care sfârşitul lui Ray Cohn (George Ivaşcu) e amânat în chip nejusticat, spectacolul lui Victor Ioan Frunză captivează însă atenţia spectactorului indiferent că vorbim de dialoguri frivole, de banale porţiuni de realism, de hiper-îndrăzneţe arătări de dincolo sau de dinăuntru, de monologuri rostite în cvasi-întuneric. Şi meritul major pentru această reuşită revine extraordinarilor actori cultivaţi în anii din urmă de către cuplul Frunză-Grand.
George Costin, Adrian Nicolae, Alexandru Ion şi Sorin Miron formează un cvartet cum rar se poate găsi pe o scenă românească de teatru. Dacă ar fi să aleg o calitate supremă dintre cele zeci pe care cei patru le arată în spectacolul de la Metropolis, aş spune: rostirea. Oamenii ăştia scot la minunat sfârşit scene îngrozitor de dificile, în care hălci de dialog aparent sortite exclusiv studiului la masa de lucru, cu creionul pe hârtie sau cu mouse-ul pe link-uri academice, curg firesc, deştept şi proaspăt. E semn de mare talent şi de nu mai puţin înaltă inteligenţă. Un mic plus pentru scenele one-man-show ale lui George Costin, acest Sorin Leoveanu al noului val de actori, acest Adrian Pintea al artiştilor ce ştiu apăsa cum trebuie silabele fiecărui cuvânt vorbit pe scenă.
În excelente roluri de susţinere a carè-ului masculin, Nicoleta Hâncu, Cristiana Răduţă şi Virginia Mirea formează o tripletă nu mai puţin valoroasă. Un oarecare minus în dreptul lui George Ivaşcu, al cărui Ray Cohn curge mult prea liniar de la un capăt al altul al piesei. Vagi urme de cabotinism şi nedelicateţea de a urca ultimul în avanscenă pentru aplauzele de final au întregit senzaţia unei prestaţii sub media excelentă a restului distribuţiei.
Duo-ul Victor Ioan Frunză (regie) - Adriana Grand (scenografie & costume) face risipă de idei şi soluţii scenice ingenioase, confirmând forma excelentă în care se află, ca şi dezideratul de a zgudui voiniceşte, pe bază de spectacole memorabile, încremenirea în care alege să trăiască o parte consistentă a teatrului românesc. Pariul cel mai important pe care l-au câştigat până acum este creşterea acestor actori ex-cep-ţio-na-li!
P.S.: Reprezentaţia de pe 15 octombrie 2013 a Îngerilor în America s-a "bucurat" de prezenţa a vreo 40 de spectatori! Un record negativ la limita incredibilului. Întâmplarea avea aerul unui spectacol în clandestinitate. E nevoie de un serios efort de marketing din partea Metropolis pentru a convinge cât mai multă lume că acesta e unul dintre cele mai bune spectacole de teatru de văzut în Bucureştiul contemporan!