Cine cunoaşte câteva lucruri despre creaţia lui Victor Ioan Frunză, ştie la ce să se aştepte când vede, pe afişe, un titlu atât de greu ca Îngeri în America. Greu, din trei motive. Unu la mână - are la bază unul dintre cele mai lungi, complicate şi istovitoare texte din câte s-au scris vreodată. De fapt, e o piesă în două părţi (Sfârşitul lumii e aproape şi Perestroika), presupunând o montare de peste cinci ore, ceea ce e greu de suportat nu doar actoriceşte, ci şi ca receptare. Frunză a respectat structura, creând două spectacole separate, dar unite narativ şi obligatorii pentru înţelegerea poveştii. Doi la mână - vorbim de texte valoroase (autor Tony Kushner), răsplătite în anii '90 cu premii Pulitzer şi Tony şi ecranizate de Mike Nichols într-o distribuţie de lux (Al Pacino, Meryl Streep) şi cu premii mari la Golden Globes şi Primetime Emmy. Trei la mână - cele două piese ale Îngerilor în America sunt ceea ce se înţelege prin "texte care vor să spună totul despre tot".
Asta s-ar traduce prin faptul că fiecare schimb de replici din uriaşul text al lui Kushner devine, pe nesimţite şi în mod natural, o dezbatere existenţialistă despre cele mai grele subiecte din lume. Sunt multe personaje în poveste şi simpla lor enumerare îţi poate da o idee despre mărimea şi ambiţia subiectului: Prior, un tânăr homosexual de origine nobilă, bolnav de SIDA, părăsit de iubit, cu vedenii despre îngeri coborâţi dintr-un Cer uitat de Dumnezeu; Louis, fostul lui partener, un evreu cu sânge rece, îndrăgostit de teorii politice şi de temele sociale ale Americii; Roy, un avocat genial dar afurisit, rasist şi homosexual la rândul lui, terifiant de cerebral în dragostea faţă de lege; Joe, un tânăr mormon, indecis între iubirea obligatorie pentru soţie şi cea pătimaşă pentru bărbaţi; Harper, soţia lui, o femeie dependentă de Valium şi captivă într-o lume de halucinaţii.
Lista poate continua cu personaje la fel de picante, dar ne oprim aici fiindcă trebuie subliniat ceva. Viaţa fiecărui erou, indiferent de implicarea în poveste, depinde mai mult de ceea ce spune decât de ceea ce face. Îngeri în America e un bun exemplu de dramă analitică, în care "întâmplatul" şi analiza lui iau locul acţiunii. Se vorbeşte enorm, se disecă epuizant aceleaşi subiecte iar cuvintele curg într-un ritm psihologic de-a dreptul ibsenian. Temele atinse - libertate, valori, norme, etică, identitate sexuală - prind viaţă şi fac, din Îngeri în America, un discurs despre discurs. Eroii se pierd în goana după forme şi cuvinte deştepte, uitând să pună preţ pe ceea ce îi defineşte. Povestea este, deci, una despre identitate şi raportul ei cu lumea. Fie ea o lume postindustrială, postdramatică ori postmodernă... Şi închei, aici, această lungă introducere în textul lui Kushner, necesară pentru a înţelege de unde "pleacă" cele două spectacole (Sfârşitul lumii e aproape şi Perestroika) ale producţiei Îngeri în America, de la Teatrul Metropolis.
De plecat, spectacolele pleacă din text. De ajuns, însă, ajung prea departe. Deşi inegale ca valoare, totuşi ambele fac dovada aceleiaşi ambiţii regizorale de a monta tot textul şi, astfel, de a păstra fidel momentele fantastice (care nu sunt nici puţine, nici simple). Cunosc, din alte spectacole ale lui Frunză, opţiunea sa pentru teatralitate ostentativă şi construcţii vizuale mari - vezi scenografiile reciclant-fanteziste ale Adrianei Grand din Opera de trei parale sau Istoria comică a doctorului Faust. Dar aici "nu ţine". Din păcate, ambiţia de a pune în scenă situaţiile paranormale la un nivel intenţionat de spectaculozitate (prin lumini şi decor) se soldează cu complicarea excesivă a sensurilor oricum greoaie ale textului.
Altfel spus, eşti mai atent la imagine decât la text - în condiţiile în care, cum spuneam, esenţa piesei stă în cuvinte. Practic, te uiţi la spectacol, dar uiţi sensul lui. Uiţi dialoguri, pierzi şirul ideilor; spre sfârşit nici nu mai ştii cine, ce, cum şi de ce. Dacă tot s-a dorit păstrarea fantasticului - vedenii, spirite, apariţii de îngeri - atunci acesta ar fi trebuit să rămână într-un registru vizual cât mai sărac şi discret, la limita sugestiei realiste. Ar fi fost o tranziţie uşor de acceptat de la jocul naturalist al actorilor, la scenele ireale. Nefiind cinema, deci neavând avantajul unghiurilor de filmare şi al montajului alternat, care să dea ritm fără prea mult efort scenic - cum se întâmplă în filmul lui Mike Nichols -, spectacolul ţinteşte multe prea sus, ca posibilităţi şi ca intenţie. Prima parte, Sfârşitul lumii e aproape, e echilibrată şi cursivă; nu sunt mari probleme de ritm vizual sau de armonie. Povestea convinge, transmite. A doua parte, în schimb, nu doar că rupe ritmul câştigat în prima, dar umple scena cu decoruri care sunt utile doar la început. Pe urmă, încarcă şi încurcă. Se pierd expresivitatea poveştii şi realismul magic al scenei, conturate atât de convingător în prima parte.
Indiferent, însă, de minusurile legate de abordare, trebuie neapărat pomenită - ba chiar lăudată în cuvinte mari - interpretarea actorilor. George Costin (Prior), ca unul din veteranii spectacolelor lui Frunză, compune un rol care, în ciuda întinderii, nu-şi repetă soluţiile de mimică, de gest, de voce. Natural şi necăutat, jocul lui Costin e poate singurul element care aduce spectacolul cu picioarele pe pământul liniştitor al realismului. La fel e şi Virginia Mirea, în cele cinci roluri (!) pe care le joacă succesiv. Calitatea jocului ei stă în soluţiile care nu plictisesc şi care, conştiente de slăbiciunile spectacolului, încearcă să umple golurile cu nuanţe. Amintim apoi pe Adrian Nicolae (Louis), un tânăr pentru care rafinamentul actoriei de film s-ar potrivi de minune; pe George Ivaşcu (Roy), stăpân pe absolut toată încărcătura de idee şi emoţie a rolului său. Mici rezerve am în cazul lui Sorin Miron (în două roluri foarte generoase, dar care exagerează, uneori, piţigăiala), al Cristianei Răduţă (coerentă ca stare, dar nesigură câteodată pe comportamentul pe care îl are de intepretat), al lui Alexandru Ion (din când în când, gesturi şovăite, căutate şi rostire forţată), al Nicoletei Hâncu (prea corectă şi exactă în scena finală a Îngerului).
Cu bune, cu mai puţin bune, concluzia sună aşa: spectacolul lui Frunză merită toată atenţia unuia cu multă răbdare. Pe măsura răbdării, va veni şi satisfacţia. Atâta câtă este.