Imaginile pe care artistul le proiectează sunt marcate de un figurativ în tuşe puternice şi viziuni dramatice. Interesantă este însă construcţia lor, respectiv bricolajul de scene pictate, culori suprapuse, acoperiri şi intervenţii în desen. Majoritatea lucrărilor sunt concentrate asupra chipului uman, iar atunci când acesta lipseşte, prezenţa umanului ajunge să fie evocată prin cromatică. Asupra structurii chipului, artistul operează ruperile cele mai drastice, ruperi ce conduc dincolo de suprafaţa limitată a corpului, în spaţiul său interior, în adâncime. Ochii şi gura suferă deformaţii pentru că, la nivelul feţei, sunt cratere pe învelişul său, mediază între interior şi exterior. Ele sunt supradimensionate, se transformă în canale întunecate sau se desfac, prezintă o reflexie pe dos a "oglinzii sufletului".
Rezultatul este o figură umană desfigurată - sau mai bine spus descărnată - într-o ipostază ce aduce a râs grotesc şi care încorporează deopotrivă frica, anxietatea şi fantezia; devorează şi este devorat. Impactul distorsiunilor devine cu atât mai puternic cu cât plasarea indivizilor are drept cadre imagini familiare, apropiate cotidianului, sau chiar are în vedere o anumită postură, convenţională portretisticii. Dacă teoretic, o asemenea intervenţie asupra chipului constituie un act distructiv, la fel de bine el poate fi considerat o figură în proces de devenire, nefinisată, continuu construită de mintea privitorului.
Întreaga serie de lucrări este structurată în jurul acestei dualităţi suprafaţă/adâncime, doar că nu mai ţine de accepţiunea clasică a perspectivei din pictură, ci de alăturările de obiecte şi fragmente, de imagini disonante, pe care de altfel artistul le izolează asemeni unui colaj. Obiectele sau personajele sunt puse în lumină prin contur şi înconjurate cu pete de culoare, iar scenele diferite sunt delimitate. Prin acest bricolaj de scene integrate sau suprapuse, realitatea ajunge să fie dispersată simultan pe suprafeţe multiple, într-un mod violent, care depăşeşte spaţiul pânzei şi se întinde dincolo de el, în spaţiul galeriei.
Totodată, stranietatea ce rezultă din alăturări de fragmente, pete de culoare şi carnal, face dificilă citirea imaginii conform unor convenţii raţionale. Grotescul iasă în prim plan pentru că imaginile astfel create nu se mai potrivesc categoriilor standard de identificare. Acesta este mai degrabă un construct al definiţiilor culturale despre frumuseţe şi alteritate, ca urmare, se află întotdeauna în relaţie cu o anumită limită, convenţie sau aşteptare. În acest caz, grotescul se naşte pe de-o parte din intervenţia în structura figurii umane, iar pe de altă parte din familiarul unor imagini şi lipsa unei ordonări coerente a lor.
Pentru că imaginile înglobează distorsiuni, exagerări, fuziune de părţi incompatibile, ele devin deranjante, neliniştitoare. Tocmai prin acest procedeu Veres Szabolcs caută să scoată privitorul din simplul act al contemplaţiei, fiindcă, până la urmă, nu este vorba de a convinge publicul să vadă acelaşi subiect, ci să vadă un mereu altul.