Premiile Oscar 2013 - tigrul, negrul dezlănţuit şi agentul CIA

Mărturisesc că nu am văzut toate filmele nominalizate. În schimb, m-a emoţionat inevitabil relaţia lui Pi cu Richard Parker (aşa cum orice poveste-basm despre omul - frate cu natura atinge o coardă sensibilă în orice spectator, indiferent de calitatea CGI-ului sau a animaţiilor folosite - notez aici, apropo de efecte speciale care au entuziasmat spectatorii cu proiecţii 3D, asemănarea cu "naturofilul" Avatar, cu menţiunea că efectele speciale în Avatar erau strict scheletul unei ficţiuni, pe când în Life of Pi, tigrul nu ar fi fost actorul-tigru pe care se sprijină povestea şi poate, nici feeria acelei lumi - în esenţă naturală şi existentă - nu ar fi fost redată la fel fără ajutorul acestor efecte.)

Apoi, am râs când grupul nervos de mascaţi călare (referinţă tarantiniană la Ku Klux Klan) încearcă să prădeze caravana lui Dr. Schultz şi a proaspătului dezlănţuit, Django, şi-şi dau seama că măştile lor albe, ca nişte coifuri neterminate, nu le sunt de niciun folos, ca să nu mai vorbim de umorul sarcastic cu accent german al premiatului Christoph Waltz şi de glorificarea negrilor pe versuri de 2PAC. Într-un final, m-am lăsat purtată de twist-urile, suspansul şi "umila" mână de ajutor acordată de industria Hollywoodiană umanităţii, în speţă, unor şase diplomaţi americani, tratată destul de amuzant - adică elementele care te fac să vezi în Argo un film bun, în ciuda naivităţii şi a izului de americănism self-proclaimed. Răsplata: cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu original şi cel mai bun film.

Observaţii:

Quentin Tarantino primeşte premii pentru propria personalitate. Pe lângă scenariul original, à la Tarantino de la un capăt la coadă, în ceea ce priveşte umorul sus-amintit, secvenţele de violenţă fetişizată şi structura poveştii, până şi interpretarea premiată a lui Waltz poartă amprenta stilului regizoral, personajul din Schultz semănând prea bine cu cinicul Hans Landa (Tarantino a declarat că a scris rolul din Django Unchained avându-l pe Waltz în minte, după rolul din Inglorious Basterds). Pare că, totuşi, regizorul american e prea "curajos" pentru ca membrii Academiei să-i ofere măcar o nominalizare pentru cel mai bun regizor, mulţumindu-se să-i răsplătească stilul inconfundabil.

Dacă Life of Pi ar fi câştigat premiul pentru cel mai bun film, ar fi fost primul film 3D astfel premiat. Ba mai mult, primul premiat fără nicio nominalizare la secţiunea de interpretare. Trend-setter-ul Hollywood, prin vocea Oscarurilor, încurajează inovaţiile tehnice şi toată mobilizarea de forţe vizuale, dar care ar fi fost şansele să fie numit un film realizat cu astfel de mijloace drept cel mai bun film? Mai ales, dacă ne gândim la prestigiul şi publicitatea pe care ar fi adus-o şi la faptul că vizionarea acestuia impune un anumit tip de condiţii pe care nu toate cinematografele le au, darămite spectatorii... În schimb, efortul este apreciat cu premiul pentru cea mai bună imagine.

Argo câştigă premiul pentru cel mai bun film şi pentru cel mai bun scenariu-adaptare fără să fi fost nominalizat la categoria cel mai bun regizor (ceea ce s-ar fi întâmplat şi dacă ar fi câştigat Zero Dark Thirty, Django Unchained sau Les Miserables, dar să luăm în considerare că Kathryn Bigelow, Quentin Tarantino şi Tom Hooper au deja un premiu Oscar sau măcar o nominalizare pentru cel mai bun film în palmares).

Povestea bate filmul? Sau, ca să zicem aşa, povestea (bazată pe un fapt real) şi filmul realizat surclasează felul în care a fost realizat? Sau Hollywood-ul îşi recompensează linguşitorii?