A 85-a ediţie a Premiilor Academiei Americane de Film - Oscar, 2013

Decernarea premiilor Oscar a avut loc pe 24 februarie 2013. Deşi la categoria pentru cel mai bun film al anului 2012 au fost nominalizate nouă filme, bătălia reală (dusă aproape până în Senatul Statelor Unite) s-a dat între Zero Dark Thirty şi Argo, acesta din urmă fiind şi câştigătorul, unul dintre puţinele filme care au luat acest premiu fără o nominalizare pentru cel mai bun regizor.
 
Premiul pentru cel mai bun film al anului 2012 nu face din Argo un film mai interesant decât Zero Dark Thirty. Dimpotrivă. Argo este un film bine făcut, mai convenţional, mai puţin deranjant decât filmul lui Bigelow, dar care nu menajează CIA şi chiar bate apropouri la adresa torturii, mai precis, la preţul tolerării torturii, pe care iranienii o asociază cu Şahul susţinut de americani. Şi totuşi, filmul este o autosatiră duioasă la adresa Hollywoodului, confecţionat nu ca să fie un instrument politic, ci ca să seducă audienţele, aşa cum gardienii din aeroportul iranian se lasă cuceriţi de storyboardul unei echipe de filmare fictive.
 
Iniţial, presa vedea filmul lui Bigelow ca favorit al Oscarurilor, dar, în cele din urmă, Zero Dark Thirty a obţinut pe 24 februarie 2013 doar un premiu împărţit cu Skyfall, o jumătate de premiu pentru sunet (ceea ce pare chiar mai umilitor decât dacă nu ar fi luat nimic). Cu câteva luni în urmă jurnaliştii politici au lovit în ceea ce majoritatea criticilor de film trecuseră cu vederea, susţinând că Zero Dark Thirty distorsionează realitatea şi înfăţişează tortura ca metodă sigură în prinderea lui Osama Bin Laden, elemente influenţate de surse directe din CIA. Răspunsul lui Bigelow a pus pe masă Primul Amendament al Constituţiei, dreptul oricui de a crea şi faptul că simpla înfăţişare a unor fapte nu înseamnă aprobarea lor. Regizoarea echilibra acuzele aduse afirmând că găsirea lui Bin Laden a fost doar rezultatul unei munci detectivistice asidue şi ingenioase şi că tortura a fost folosită doar în primele etape ale căutării, fiind o parte a istoriei care nu trebuie ignorată. Filmul susţine întrucâtva aceste afirmaţii, având în vedere că cea mai importantă mărturisire are loc la o ţigară şi o porţie de hummus, iar descoperirea finală survine doar după corectarea unei investigaţii fuşerite. În cele din urmă, greşeala filmului este mai degrabă empatizarea cu personaje care scuză şi integrează tortura ca unică metodă a atingerii scopului, şi mai puţin veridicitatea surselor. Cu toate aceste discuţii, s-a creat controversa care a făcut din Zero Dark Thirty oaia neagră a Oscarurilor.
 
Ar fi inutil de speculat cât din "verdictul" Academiei a fost decizie politică, luând în calcul chiar şi intervenţia scrisă a câtorva senatori americani care l-au etichetat drept "grossly inaccurate and misleading" pentru felul în care sugerează utilizarea torturii în evoluţia prinderii lui Osama Bin Laden. Cert, însă, este că cel mai bun film al anului 2012 a fost Argo. Iar acest lucru a fost anunţat de către Prima Doamnă a Statelor Unite, în direct din Casa Albă, gest ce permite discuţii pe marginea influenţei politice asupra filmului, influenţă subliniată cu ocazia recentei decernări a premiilor Oscar.
 
În presă s-au vehiculat etichete ca fabricaţii, minciuni şi falsuri, şi nu doar la adresa lui Zero Dark Thirty, care pare acum cel mai afectat de aceste incriminări, probabil pentru că este cel mai actual şi poate influenţa fluctuaţiile politice curente; Django Unchained, Lincoln şi Argo (toate nominalizate la Oscar pentru cel mai bun film al anului) nu au scăpat nici ele de asemenea acuze. În timp ce Argo a fost învinuit de înflorituri, cum ar fi urmărirea de pe pista de decolare, şi scâlcierea adevărului, ca refuzul britanicilor de a-i ajuta pe refugiaţii americani, în Lincoln s-a lovit folosind argumentul deformării istoriei, respectiv prezenţa a două voturi negative în defavoarea celui de-al 13-lea Amendament, iar Django Unchained a fost desfiinţat pe bază de lipsă de probe.

În ceea ce priveşte aceste filme cu subiecte istorice, mai mult sau mai puţin decupate, obsesia căutării adevărului pare să ţintească nu atât veridicitatea acestor filme, cât monopolul deţinut de guvern sau presă. Căutarea obsesivă şi nevoia isterică de adevăr şi realitate în Zero Dark Thirty, Argo, Lincoln sau Django Unchained este de înţeles în măsura în care domină un climat de scepticism, hrănit de politicieni şi jurnalişti. Însă datoria de a furniza adevărul le aparţine tocmai acestora, şi nu regizorilor sau scenariştilor, care ar trebui să beneficieze de alibiul ficţiunii şi al subiectivismului, care este aproape de neevitat. O responsabilitate social-jurnalistică a artiştilor ar putea (fără a fi o condiţie necesară şi impusă) veni în sprijinul adevărului politic şi jurnalistic, dar nu ar trebui să fie o cârjă a acestuia. Prin urmare, faptul că un film ar putea fi bazat pe fapte reale nu ar trebui să fie nici promisiune, nici ameninţare, ci doar ceea ce este: un punct de pornire.