Din culisele Oscarurilor, cu cele mai bune pretenţii - Premiile Oscar, 2013

Şi iată că Fortuna a surâs şi în 24 februarie 2013. Câştigătorii şi-au aşezat statuetele în vitrină, în locul colecţiei de pahare sfeterisite din camere de hotel, sau pe masa din bucătărie, în locul sabiei de samurai înfipte în tocător, sau pe etajera din baie, în locul antidepresivelor. Pentru că, în afara câtorva precum Daniel Day-Lewis, care avea deja o pereche regală de Oscaruri, alţi victorioşi au în sfârşit ocazia să uite de zilele în care-şi sunau înfriguraţi prezicătoarea şi să se debaraseze de obiectele adunate compulsiv, de ticurile nervoase de tip Kill Bill sau de eternul şi fascinant de învigorantul Prozac. Sigur, gurile rele spun că nici vorbă: colecţia de pahare a crescut cu câteva cristale fine de la balul guvernatorului, sabia a mai câştigat în luciu, iar psihiatrii afiliaţi industriei cinematografice prosperă. Dar cine ascultă gurile rele?

Mai în glumă, mai în serios, după cum arată titlurile post-ceremonie din media americană, aş putea zice că cel căruia la ora asta i se potrivesc cel mai bine manifestările de mai sus e mai degrabă gazda spectacolului, Seth MacFarlane. Dacă, în scheciul de deschidere, căpitanul Kirk (William Shatner) venea îngrijorat din viitor să oprească dezastrul, în realitate, încă din timpul spectacolului, nimic n-a mai putut opri urgia care s-a abătut neaşteptat de rapid asupra prezentatorului. Momentul de start al acuzaţiilor începe cu un cântecel comic, dar cu un caustic, deşi în proiect doar frivol şi sulfuros, refren: "We saw your boobs!". Deşi omul avea dreptate, i-am văzut!


Dar iată ce a urmat: "Seth MacFarlane şi noaptea ostilă, urâtă şi sexistă a Oscarurilor", zice The New Yorker. "Îngâmfarea puerilă a lui Seth MacFarlane va dezonora Oscarurile?", se întreabă Slate. Apoi Nikki Finke, de la Deadline Hollywood: "Şi eu sunt de acord cu titlul ăsta de ziar - Seth MacFarlane este cel mai prost prezentator de Oscar al tuturor timpurilor". Şi avalanşa nu se opreşte. Democratele Bonnie Lowenthal şi Hannah-Beth Jackson, care conduc grupul femeilor-parlamentar în California, au trimis o scrisoare preşedintelui Academiei de Film (AMPAS), Hawk Koch: "În noaptea Oscarurilor, atunci când Hollywood-ul îi onorează pe cei mai buni, monologul lui Seth MacFarlane a redus cele mai bune actriţe ale noastre la caricaturi şi stereotipuri, dezonorând femeile in corpore şi însăşi industria filmului". Grele vorbe!

Din punct de vedere tehnic, cântecelul nu e rău, însă, în era politically correctness-ului american, n-a venit de-a lungul spectacolului nici măcar o singură contragreutate adresată actorilor de sex masculin, de genul "We saw your butts!". În schimb au urmat alte glume ironice: despre rolul Jessicăi Chastain din Zero Dark Thirty - rol tipic de femeie ranchiunoasă care nu cedează în ruptul capului, despre Quvenzhané Wallis, fetiţa de nouă ani din Beasts of the Southern Wild - în câţiva ani prea bătrână ca să mai poată avea vreun rendez-vous cu George Clooney. De altfel, cea din urmă a fost ţinta unei glume grosolane lansată pe Twitter de publicaţia satirică The Onion, pentru ca mai apoi "ceapa" să prezinte foi şi foi de scuze.


E drept că a existat şi un grup de nominalizaţi de sex masculin săgetaţi la fel de rău de ad-hoc-ul Cupidon deformat al iubirii de umor: Joaquin Phoenix, despre care MacFarlane spera să-şi fi luat pastilele, sau Ben Affleck, care a părut de-a dreptul enervat de catalogarea filmului său drept ecranizare a unei poveşti atât de secrete încât regizorul nu era cunoscut Academiei. E la fel de adevărat că prezentatorul nu a ezitat să se autopersifleze (să nu uităm că Seth MacFarlane a fost şi co-autor al scenariului ceremoniei): "Prezint Oscarurile! E o onoare pe care toată lumea a... refuzat-o!". Cu toată gluma isteaţă, senzaţia n-a fost că bărbaţii industriei ar putea fi de râsul sălii, ci doar că unii dintre ei, mai excentrici sau mai puţin supărăcioşi, pot fi luaţi peste picior. Regizate sau nu, introducerea pe scenă făcută lui Christopher Plummer, printr-o scenă ruptă din The Sound of Music, i-a lăsat acestuia următoarele vorbe agăţate de mărul lui Adam şi drept urmare expectorate printre dinţi: "Ia-te de cineva de nivelul tău".

Asta nu înseamnă că n-au fost şi momente bune. Salutând prezenţa în sală a lui Roman Coppola, MacFarlane deplângea soarta crudă a copiilor din cunoscuta familie, care degeaba vin cu note perfecte de la şcoală, atât timp cât toate rudele lor au venit cu câte un Oscar.

Au fost şi voci în presa scrisă care au apreciat umorul prezentatorului şi care au interpretat totul în altă cheie, cea a ironiei fine şi spirituale, îmbinate cu umorul brut. Din cântecul pe două voci al comentatorilor Oscarurilor, ceea ce se aude e cam aşa: umor usturător şi dansat pe un singur picior, dar umor, şi în ciuda aparentului atac la adresa femeilor, o ceremonie abundând de prezenţe feminine remarcabile: Shirley Bassey, Barbra Streisand, Adele, Norah Jones, ca să nu numesc şi actriţele frumoase şi atât de iscusite în profesia lor, prezente pe scenă. Nu ştiu ce a dorit MacFarlane cu de pe acum faimoasa lui şansonetă, dar s-ar putea să fi fost exact contrariul celor denunţate cu elan de criticii lui. Poate că a fost un fel de aruncare în ochi a prafului superficialităţii cu care e deseori tratată arta actriţelor şi prezenţa lor în filme de către societate, tabloide şi mai ales de către cei cu aceeaşi îndeletnicire, aparţinând aceleaşi uriaşe (financiar) industrii, în marea lor majoritate bărbaţi. Sau poate mă înşel. Dacă ceremonia este atât de controversată, nu puteau rămâne altminteri nici o parte dintre premii, respectiv alegerea câştigătorilor, care câştigători să nu uităm că nu mai sunt demult anunţaţi cu retrograda formulare "and the winner is", ci cu contemporan-imparţiala "and the Oscar goes to". Uneori mă gândesc că, dacă ar prinde un pic de iz de "Never Never Land", Oscar s-ar duce oriunde numai la persoana anunţată nu sau, mai democratic-împăciuitor, s-ar duce un pic pe la toţi şi apoi s-ar duce la culcare.
 
Unele premii au fost previzibile, altele au cauzat mari pierderi la bursa de pariuri. Sigur că nu putea câştiga Amour şi premiul pentru cel mai bun film de lungmetraj, pe lângă cel pentru cel mai bun film străin, dar Argo bătea aceeaşi monedă pe care o emisese simultan şi cu mai multă greutate în aur Zero Dark Thirty. Însă acesta din urmă a nimerit (se ştie cum!) în imediata vecinătate a unei cercetări cu bătătorul de covoare a CIA de către senatul SUA, finalizată cu declaraţii din ambele părţi ale gardului deja ghimpat. Ce dacă Argo exagerează la rândul său rolul agentului CIA, în defavoarea rolului crucial jucat de Canada, de ambasada ei la Teheran şi mai ales de ambasadorul Ken Taylor? E doar un film. Însă, după cum ştim din propria experienţă a imaginii deformate asupra istoriei şi personajelor ei, lăsată de filmele istorice româneşti în creierul concetăţenilor, cam la fel se va petrece şi cu episodul iranian. Şi va mai adăuga o filă la lunga polemică fără şansă de final a rolului filmului istoric, cu aromă istorică sau doar cu ghinionul de a-şi fi ales ca fundal o secţiune de timp controversată istoric.


N-aş fi crezut că îi mai poate lua cineva premiul lui Steven Spielberg. Şi nu pentru că e cine e, ci pentru că toată planeta ştie cine e şi ce iese din mâna lui. Şi n-am vrut să cred în ruptul capului zvonurile că Academia îi va refuza bucuria, pentru simplul motiv că s-au săturat să-i audă iar şi iar numele, asociat, desigur, cu un lucru bine făcut. Dar mi-au arătat ei mie şi mai ales lui. Ang Lee (Life of Pi) nu e o alegere defectuoasă, însă la fel de bine putea sta acolo Michael Haneke (Amour) sau Benh Zeitlin (Beasts of the Southern Wild). Cu Daniel Day-Lewis n-au mai avut ce face şi premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal s-a adjudecat rapid, notând că speech-ul lui a fost cel mai bun, cu vorbe îngrijite, cu autoironie echilibrată de modestie.


De aşteptat a fost şi premierea lui Jennifer Lawrence pentru cea mai bună actriţă în rol principal, în faţa Emmanuellei Riva, care, din păcate pentru ceea ce spune asta despre juriu, nu are tinereţea unei Marion Cotillard, nici cetăţenie americană, e mai rău - o franţuzoaică octogenară cu o măiestrie a interpretării din care ar trebui să se pensioneze cel puţin de la catedra de teatru din Julliard. Dar, c'est la vie! Ce să mai spun despre premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar, de care cred că Christoph Waltz a fost mult mai departe decât Philip Seymour Hoffman şi cu toate astea, în virtutea inerţiei ultimului rol (foarte bun) jucat sub îndrumarea lui Quentin Tarantino, în Inglourious Basterds, a plecat cu el spre Viena, Berlin, Los Angeles sau, vorba lui Seth MacFarlane, spre oriunde filmează la ora asta.


Nicio surpriză în privinţa Annei Hathaway, pentru cel mai bun rol secundar (Les Misérables). Cel puţin ciudată a fost reacţia de respingere post-premiere a publicului american, care nu mai reuşeşte să o scoată din tiparul de prinţesă, deşi an după an a făcut roluri complicate şi foarte îndepărtate de orice urmă din norii roz cu care americanul mediu vrea musai să o înconjoare. Poate o să-l lămurească titlul acesta din The Atlantic: "Anne Hathaway este o actriţă. Acest lucru nu este un sinonim pentru "regina balului", nici "prieten special." Ea îşi face treaba mai bine decât majoritatea. Asta ar trebui să fie de ajuns." Oare? Pentru cei care tratează filmul drept pop-corn (servit cald şi înghiţit repede), actriţa standard trebuie să fie frumoasă, simpatică, uşor aeriană şi teribil de populară. Pe ei nu îi interesează că Anne Hathaway a decis de ceva timp să îşi ia meseria în serios şi să trateze cu flit tiparul în care fusese înghesuită fără să i se ceară acordul. Se pare că aceştia încă petrec o iarnă viscolită în răfuiala imaginară cu statutul de Barbie refuzat de actriţă. Probabil, la capătul unui alt februarie, vor trece şi ei în primăvara acceptării.

Nicio altă minune în parcursul galei, decât mai puţin vizibilul premiu pentru costume, acordat unui film despre care n-aş fi crezut că va reuşi vreo urmă de nominalizare, darămite un Oscar - Anna Karenina, costumele: Jaqueline Durran.


Seara lor s-a încheiat şi dimineaţa noastră a început cu surprinzătoarea, dacă nu perplexanta, şi îndelung comentata prezenţă via satelit a lui FLOTUS (First Lady of the United States), adică a Primei Doamne a Statelor Unite, Michelle Obama, care a anunţat premierea lui Argo pentru cel mai bun lungmetraj. A curs apoi un râu de întrebări şi nedumeriri scrise sau vorbite la adresa ei: de ce s-a coborât la acest gest, de ce vrea să dea apă la moară republicanilor, arătându-şi susţinerea pentru socialiştii de la Hollywood, sigur că n-a mai luat Oscarul Lincoln, doar nu era să valideze o asociere Obama-Lincoln, apariţia asta a declasat Preşedinţia, avem nevoie nu de o separare între stat şi biserică, ci de una între stat şi Hollywood şi aşa şi pe dincolo, mai departe. Cireaşa de pe tortul sclipitor al Oscarurilor a fost modul în care televiziunea iraniană a modificat rochia fără umeri şi decoltată a doamnei Obama, transformând-o într-una încheiată la gât şi cu mâneci scurte!


Duetul de final al lui Seth MacFarlane şi Kristin Chenoweth a lăsat un aer împăciuitor peste toată suflarea de participanţi: "Binecuvântaţi fie toţi perdanţii!". Spectatorii nu au pierdut nimic, pentru că, în ciuda controverselor, spectacolul a avut ritm, umor, fie el şi muşcător, multă muzică bună şi o celebrare a unei colecţii de filme cu mare priză, avându-l ca protagonist pe agentul cu şapte vieţi şi codificare de fişier ultra-secret, James Bond. Şi da, vorba aceluiaşi duet şi a unui cântec cunoscut, când noi nu vom mai fi, Quvenzhané Wallis încă va lua parte la Oscaruri şi tot ea va fi cauza unei perpetue admonestări ce va putea fi adresată oamenilor de film de pretutindeni: n-ai reuşit nici măcar ce-a izbutit un copil de 9 ani - o nominalizare la Oscar!