Filmul lui Kathryn Bigelow, Zero Dark Thirty, are ca subiect tocmai controversata capturare a lui bin Laden. Pelicula pică tocmai în mijlocul dialecticii populare de mai sus (întărită de lipsa de credibilitate a presei, specifică acestui secol) şi, culmea, are o rezervă nelimitată de explozibil pentru toate taberele: fie pasionaţi de subiect (cu sau fără înclinaţii spre dejucarea conspiraţiilor), instituţii direct implicate, fie ei critici sau susţinători ai politicii externe a guvernului american. Pe parcursul a 156 de minute, Bigelow, însoţită de jurnalistul devenit scenarist Mark Boal, cu care a lucrat şi la The Hurt Locker (2009), comprimă zece ani de istorie a războiului dus de S.U.A. împotriva nucleului terorist condus de Osama bin Laden, care culminează - nimic nou! - cu prinderea şi uciderea acestuia în reşedinţa lui fortificată de la periferia oraşului Abbottabad. Titlul face referire la o expresie din jargonul militar american, folosită pentru operaţiunile care au loc în primele ore ale dimineţii, imediat după ora zero, când este încă întuneric (dark) - aşa cum s-a desfăşurat şi prinderea lui bin Laden. Thirty (adică treizeci de minute după miezul nopţii) variază în expresie, putând fi înlocuit şi cu hundred (ora 1:00), însă corelaţia precisă cu ora nu este obligatorie.
Spre enervarea celor dornici de revelaţii şi de mesaje pro- sau anti-tortură, firul istoriei oficiale răspândite de mass-media nu e combătut, scenariul nu adoptă şi nu jonglează cu puncte de vedere din tabăra adversă, ci se plasează într-un singur vantage point din care înregistrează acţiunile părţii americane. Deşi a consultat arhivele C.I.A. şi numeroşi jurnalişti, Mark Boal nu vine cu dezvăluiri şocante, ci transformă în naraţiune fapte acceptate de istoria americană ca fiind reale şi comprimă pe alocuri grupuri de persoane reale în câte un personaj, pentru ca evenimentele să poată fi relatate întrun format de lungmetraj. Acesta este şi cazul protagonistei, Maya (Jessica Chastain), care e un compozit format din datele avute de Boal asupra unui grup de agente C.I.A. care au lucrat la strângerea informaţiilor pentru această operaţiune. Naraţiunea urmăreşte, prin ochii Mayei, evoluţia procedurii de colectare a informaţiilor de la mandatul lui George W. Bush la mandatul lui Barack Obama, oferind suficiente detalii cât să confrunte cele două metodologii şi rezultatele lor în tranziţie.
Dincolo de aceste date generale, o discuţie despre Zero Dark Thirty nu poate continua fără a trece în revistă şi a atenua, pe cât posibil, prejudecăţile care îl îneacă. În primul rând, cartonul de început anunţă că naraţiunea se bazează pe firsthand accounts of actual events - fapt pe care mulţi detractori îl echivalează cu pretenţia realizatorilor de a şti totul despre subiect, din moment ce au avut la dispoziţia documentării şi arhivele C.I.A. Printre ei, cel mai înverşunat este jurnalistul Peter Maass de la The Atlantic, care declară că Bigelow livrează mitul istoriei americane înainte de a livra faptele istorice şi critică ceea ce el înţelege că e Zero Dark Thirty - o naraţiune plătită (de guvernul american), care îşi flatează investitorul. (De fapt, dacă ar fi să mergem la extreme cu teoriile conspiraţioniste, se spune că şi documentele oficiale sunt poveşti de adormit copiii şi că dovezile adevărate au fost eliminate, ceea ce ar absolvi de vreo vină realizatorii.)
Ceea ce neglijează Maass (şi alţii de aceeaşi părere) este că Mark Boal a avut şi alte surse de informare (nedeclarate), cu care şi-a nuanţat reprezentarea practicilor şi a oficialilor C.I.A., astfel încât nici instituţia pe care el presupune că Boal o serveşte împreună cu Bigelow nu a ieşit neşifonată. Nu este presupunerea mea, este reacţia oficialului C.I.A., a lui Michael Morrell, şi a senatoarei Dianne Feinstein, care acuză faptul că filmul trage o concluzie asupra torturii - aceea că este eficientă. În esenţă, ce pretind ei e că simpla reprezentare e o concluzie. Aşadar, şi raţionamentul oficialilor e pripit, pentru că prima jumătate a filmului, cea care se suprapune guvernării Bush, arată subtil că eşecul Mayei de a se apropia de ţintă timp de cinci ani are legătură cu metodele avansate de interogare, adică tortura, şi că numele Abu Ahmed al-Kuwaiti, atât de sonor şi aflat pe buzele tuturor deţinuţilor, nu duce nicăieri.
Un alt moment pe care susţinătorii acestei idei îl reclamă e acela în care prietena Mayei, Jessica, dă din cap nemulţumită imediat după declaraţia lui Obama de la televizor, prin care acesta anunţă renunţarea la tortură. Departe de a stabili o legătură clară între gestul Jessicăi (Jennifer Ehle) şi anunţul preşedintelui, prin care filmul să critice revenirea la metode pacifiste, Bigelow menţine tonul unei ambiguităţi realiste; cel mult, o lipsă de imaginaţie poate duce la o asemenea concluzie. În definitiv, the big breakthrough se realizează pur accidental, atunci când o nouă agentă găseşte un fişier care îi scăpase Mayei; iar informaţia cu adevărat inteligentă vine atunci când Dan (Jason Clarke) îl mituieşte pe un pakistanez cu un Lamborghini.
În al doilea rând, înainte de a analiza cu adevărat poziţia realizatorilor, majoritatea spectatorilor ataşează filmului verdict personale, din cauză că fac o suprapunere naivă, aşa cum spune şi Bigelow, între reprezentarea torturii şi încurajarea ei, între voinţa guvernelor americane, responsabile de crime inutile în numele războiului, şi intenţia regizorului de a nu le neglija. E uşor de afirmat că Zero Dark Thirty e autoindulgent şi amoral prin omisiunea concluziilor. Dar e şi mai interesant de constatat că, deşi înainte de legea defăimării, adoptată în anii \'60, regizorii de la Hollywood nu aveau voie să vizeze nici măcar printr-o replică instituţia C.I.A., astăzi, în plină libertate de exprimare, în condiţiile în care Bigelow nu scoate instituţia basma curată, decizia unui regizor de a vorbi despre ea e văzută ca pură propagandă şi chiar aliniată filmelor lui Leni Riefenstahl. După părerea mea, nemulţumirea generală faţă de acest film se datorează refuzului de a formula un mesaj clar şi didactic, lucru care, printr-o eroare de logică, face loc unei prezupmţii despre susţinerea tacită a crimelor şi a violenţei. De fapt, numai incomoditatea senatorilor faţă de referirea la practici din trecutul lor ar trebui să înlăture suspiciunile de propagandă. În contextul relativităţii informaţiei de astăzi, consider că e de pus la loc de cinste o reprezentare audio-vizuală a unei file de istorie care se abţine de la concluzii.
Nu spun că Zero Dark Thirty e lipsit de alunecări sau de inacurateţi pe care le poţi descoperi pe Google. De exemplu, Boal şi Bigelow distorsionează grav înţelegerea incidentului de la Camp Chapman din 2009, integrându-l în scenariu ca pe o pierdere personală a Mayei. În film, incidentul e prezentat ca o eroare a colegei ei, însă una provocată de un acces de umanism rar în agenţie. În realitate, la declanşarea atacului, spionul iordanian câştigase încrederea agenţiei într-atât, încât nu mai trecea prin percheziţii, aşa că Zero Dark Thirty se dovedeşte chiar ieftin şi manipulator aici, motivând-o pe Maya suplimentar prin pierderea emoţională suferită. Iarăşi, momentele în care Chastain îşi iese din minţi şi scrie zilnic cu markerul pe uşa colegului ei timpul trecut de la descoperirea reşedinţei fortificate trec cel mult drept isterice şi anoste ca detaliu de personaj şi o fac pe ea unidimensională şi dictatorială. Deşi nu dezamorsează bombe, precum protagonistul din filmul precedent al lui Bigelow, personajul interpretat de Chastain e caracterizat de aceeaşi oţelire aparentă, o coajă care la finalul misiunii se crapă, dezvăluind un eu chircit sub influenţa violenţei. Cu toate că secvenţa în care Chastain plânge în avion e chiar nedigerabil de apoasă, e un indiciu prin care realizatorii se străduiesc să facă măcar un punct de vedere mai clar: acela că the greatest manhunt in history nu e un film de acţiune care îşi răsplăteşte spectatorul cu entertainment comandat de guvern sau protagonistul cu un sentiment de victorie, ci e o urmărire în absenţă, o căutare procedurală în gol prin arhive şi nume, marcată de violenţe, tracasări şi nereuşite, care devine cu adevărat palpitantă (mai mult pe fondul frustrărilor acumulate, care au nevoie de un debuşeu) abia în ultima jumătate de oră. Adevărata lui calitate e călătoria neornamentată de părerile personale ale lui Boal şi Bigelow printr-un deceniu de crime comise împotriva crimelor, ale căror efecte se pot intui în pustietatea emoţională a finalului. Secvenţele de tortură care au oripilat o lume întreagă sunt mai cenzurate şi mai decente decât, dacă e să dau un exemplu aleatoriu, secvenţa torturii şi tăierea urechii din Reservoir Dogs (regie Quentin Tarantino). Pentru conspiraţioniştii care se încred în mesaje subliminale, îmi răsună foarte bine în minte momentul în care am avut senzaţia că Bigelow sopteşte în urechea noastră că mai mult americanii fac din conflictul cu islamul o cruciadă nationalist de proporţii globale - altfel, nu degeaba unul dintre soldaţi îşi încheie misiunea cu replica sugestivă For God and the war!