Pianistul Anastasios Pappas este cunoscut publicului de la Ateneul Român. În stagiunea 2010-2011 el a interpretat Concertul în fa minor de George Gershwin, dirijat de acelaşi Alexandre Myrat, într-un frumos program de muzică americană. De altfel, în 2012, Anastasios Pappas a fost invitat de către Fazil Say, alături de renumiţi muzicieni precum Vladimir Spivakov, Chick Corea şi Gidon Kremer, la Festivalul Internaţional de pian din Antalya, Turcia.
Acum, la Bucureşti, pianistul grec a interpretat celebrul Concert nr. 1 în re minor de Johannes Brahms, redând minunata grandoare a proporţiilor acestui opus, într-un stil personal. În locul tensiunilor şi încleştărilor dintre solist şi ansamblul orchestral era adus în prim plan simfonismul lucrării muzicale. Părea că, undeva la limita dintre apă şi uscat, un ţărm este dezmierdat. Ascultam temele muzicale şi îmi închipuiam cum un val netezeşte cu iubire nisipul cald, apoi se retrage, lăsându-l şi mai fin. Cât de nedrepţi pot fi contemporanii unui creator? La Leipzig, la Gewandhaus, în ianuarie 1859, la scurt timp după prima lui audiţie, Concertul a fost fluierat! Dar timpul şi judecata estetică reaşază întotdeauna o capodoperă pe piedestalul meritat.
După ampla introducere orchestrală din prima parte, Maestoso più Moderato, solistul Anastasios Pappas intervenea discret, întreţesând discursul fără ostentaţie, cu un sunet catifelat. Remarcabil la acest pianist este modul în care trece de la o articulaţie percutată la una filigranată, caldă, cu o frazare firească. El conduce melodia de largă respiraţie îmbrăcând sunetul cu măiestrie. Am savurat prezentarea celei de-a treia idei muzicale a Expoziţiei formei de sonată a acestei mişcări, acolo unde pianul intona un veritabil coral, reluat de corni. Încântătoare mi s-a părut şi Dezvoltarea, cu acele octave lansate calm, cu multă poezie. În cadenţa solistică am remarcat timbrul başilor. În Codă se reaminteau temele expuse de-a lungul părţii. Corzile, con sordino, au cântat cu multă interiorizare în debutul Adagio-ului. Atmosfera plină de durere era redată printr-o bună circulaţie a temei de la un compartiment la altul al ansamblului orchestral: corzi - corni - solist. Frumos a sunat şi secţiunea centrală a părţii, acolo unde suflătorii de lemn interpretau un motiv preponderent ritmic. Finalul, un rondo dansant, pe o temă populară, în Allegro ma non troppo a dinamizat şi mai mult discursul muzical. Pianistul Anastasios Pappas a reuşit să redea diversitatea stărilor afective din fiecare cuplet, interpretând cu mult spirit variaţiunile. Publicul a răsplătit cu aplauze îndelungate interpretarea sa. La cererea publicului, artistul grec a cântat cu strălucire şi dezinvoltură un Intermezzo de Johannes Brahms.
În partea a doua a serii muzicale de la Ateneu, am ascultat Simfonia nr. 1 în sol minor, op. 13, «Vis de iarnă» de Piotr Ilici Ceaikovski. Lucrarea, compusă în 1866, a fost dedicată lui Nikolai Rubinstein. Compozitorul a muncit până la epuizare pentru a scrie această primă simfonie, structurată în patru părţi: Visul unei călătorii de iarnă, Allegro tranquillo, Tărâm al dezolării, tărâm al ceţurilor, Adagio cantabile, Scherzo. Allegro scherzando giocoso şi Finalul, Andante lugubre. Allegro maestoso. Instrumentaţia lucrării: piculină, două flaute, două oboaie, două clarinete, două fagoturi, patru corni, două trompete, trei tromboane, cinele, tobă bas şi coarde. Această simfonie ceaikovskiană, cuprinzând o muzică mozaicată, este mai accesibilă publicului decât simfoniile ulterioare ale compozitorului. Solo-urile oboiului din partea a doua au beneficiat de o calitate timbrală deosebit de frumoasă şi de o mare eleganţă în expresie. Intervenţiile partidei de violoncel, în registrul acut, acompaniată de viorile prime cu surdină, au creat momente de o mare sensibilitate artistică, în care se recunoşteau teme populare ruseşti. Cornii cântau cu eroism ideile muzicale. Poate că în partea a doua, abuzul de tremolo sărăcea conţinutul. În partea a treia, izul de potpuriu, cu un nucleu de vals aducea o notă hedonistică. Finalul cu pasaje în spiccato ale viorilor, peste care se auzeau sonorităţi de tubă şi alte instrumente de suflat de alamă confereau desfăşurării o mare vervă.
Dirijorul Alexandre Myrat a avut o prestaţie modestă, în general, însă a fost ajutat foarte mult de ansamblul orchestral, de concertmaestru şi şefii de partidă, care se înţelegeau din priviri, mai ales la atacuri şi la schimbările de tempo. De altfel, şi la acompaniament el părea cam depăşit de misiunea sa, lăsându-se oarecum în grija interpreţilor.