Adevărul ne face oameni. Şi suferim... - Closer

"Pentru că sunt dependent de adevăr.
Pentru ca fără el suntem animale"


Probabil că suntem dependenţi de adevăr. Îl căutăm mereu, suferim dacă nu ne este revelat, suspiciunea şi curiozitatea ne dau ghes chiar şi când adevărul acela nu este esenţial. Vrem să ştim cu orice preţ. Şi se întâmplă ca abia atunci când aflăm adevărul să suferim profund. Poate această suferinţă este măsura umanităţii noastre.

Larry se întoarce într-o seară, târziu, de la o conferinţă pe teme de dermatologie, specialitatea lui, tocmai de peste Ocean. Anna aştepta îngândurată pe fotoliul de la etaj, iar la intrarea lui se ridică şi se apropie pe scară.
"Nu te mişca. Vreau să-mi amintesc momentul ăsta pe veci. Prima data când intru pe uşă întors dintr-o călătorie de afaceri... să fiu întâmpinat de... soţia mea. Mulţumesc pentru că m-ai aşteptat trează, dragă. Zeiţo!"

Chipul ei e imobil, volubilitatea lui marchează asta o dată în plus. Furtuna nu e departe. Larry aruncă acel cuvânt care sperie: "... eu cred că vrei să mă părăseşti". Că mărturiseşte sau doar intuiţia îl face să provoace subiectul care arde mocnit, (cine poate ştii?) declară sec:
"- M-am culcat cu cineva în New York. Cu o prostituată. Îmi pare rău.
- De ce mi-ai spus?
- Nu te-aş putea minţi.
- De ce nu?
- Pentru că te iubesc."

Aşa ar trebui să fie adevărul. Din dragoste.

Numai că Anna este pusă în situaţia că vrea să-l părăsească din propriul ei motiv, din cauza propriului ei sentiment de iubire pentru altcineva, Dan, cel din alt cuplu, cel care începe şi încheie povestea. De-acum în Larry se declanşează patima descoperirii adevărului integral, de la elementele primare, de când se întâlneşte cu el, până la întrebările retorice ale unei analize a trecutului:
"- De ce te-ai măritat cu mine? De ce mi-ai zis că vrei copii?"

Pentru că l-a iubit, pentru că voia acei copii cu el. Dar căutarea adevărului devine murdară. Şi doare mai tare decât o lovitură fizică, doare deopotrivă pe cel care răspunde cât şi pe cel care întreabă.
"- Este bun?
- Nu face asta.
- Răspunde la întrebare. Este bun?"

Şi Anna simte cum se va nărui cerul pe ea, pe amândoi, dar vârtejul o cuprinde şi intră în jocul lui răspunzând cu duritatea unui adevăr.
"- Da.
- Mai bun ca mine?
- Diferit de tine.
- Mai bun?
- Mai blajin."

Şi Larry se dezlănţuie. Îl doare şi vrea să golească paharul până la fund. E o exorcizare.
"- Ai făcut-o aici?
- Nu.
- De ce nu?
- Ai fi vrut să o fi făcut?
- Doar spune-mi adevărul. (ah, adevărul! Ce scop nobil....n.m.)
- Da, am făcut-o aici.
- Unde?
- Acolo.
- Pe asta? Pe asta am pus-o şi noi prima dată. Te-ai gândit la mine?"

Şi tonul creşte.
"- Când? Când ai făcut-o aici?
- În seara asta.
- Ai avut orgasm?
- De ce faci asta? (ea presimte dezastrul... n.m.)
- Pentru că vreau să ştiu.
- Da, am avut orgasm.
- De câte ori?
- De două ori.
- Cum? (este perversiune, este durerea care se cere eliminată? N.m.)
- Prima dată m-a lins, apoi am pus-o....De ce este sexul atât de important?
- Pentru că sunt un troglodit....."

Şi inevitabilul se produce.
"- Ţi-a plăcut scula lui? Ţi-a plăcut să-şi dea drumul pe faţa ta?
- Da.
- Ce gust avea?
- Ca tine, dar mai dulce."

Este tunetul final, furtuna a încetat epuizată.
"- Aşa te vreau, mulţumesc. Mulţumesc pentru onestitatea ta. Acum dispari şi mori. Zdreanţă de doi lei."

Chipul Annei este mărturia ravagiilor.

Cuplul pereche, Dan şi Alice, pornit atât de ştrengăreşte pe străzile Londrei, doi străini care se descoperă în mulţime şi-şi zâmbesc şi rămân împreună, se va destrăma şi el din aceeaşi pasiune maladivă a lui Dan pentru Anna. Şi Alice caută un adevăr faţă cu mărturisirea trădării, doar unul singur, dar vitriolant: "Ai adus-o aici?"
Adevărul vine totdeauna în astfel de situaţii ca o săgeată otrăvită care nu greşeşte ţinta.

Noul cuplu, Anna şi Dan, trăiesc aparent o poveste frumoasă, deşi chipul ei nu mai are seninătatea de la început, poartă urmele poverii. Şi vine clipa definitivării divorţului şi cum Larry nu încetează o clipă să o iubească, după ce implorările sale nu au succes apelează la un truc dur: îi cere încă o scenă de sex ca o condiţie a eliberării. Dar el ştie că tocmai acest sex o va rupe de Dan. Pentru că acesta intuieşte:
"- Te-ai culcat cu el, nu? Ce vrei să fac?
- Să înţelegi.
- De ce nu m-ai minţit?
- Pentru că am convenit să nu ne minţim."

Şi sentimentul său se scurge.. Cuplurile se refac. Ar părea că viaţa îşi va relua cursul după toate aceste accidente. Doar că Larry nu poate ierta şi aruncă o ultimă săgeată când în numele aceluiaşi invocat adevăr îi spune lui Dan că în perioada despărţirilor a întâlnit-o întâmplător pe Alice şi au făcut sex.

Dan, chinuit de acest gând, se întoarce la Alice care l-a aşteptat pentru că l-a iubit din prima clipă. Şi Alice chiar are puterea unui nou început. Doar Dan este măcinat mereu... Şi vrea să primească o confirmare. Doar că insistenţa lui are un deznodământ neprevăzut din partea Alicei:
"- Nu te mai iubesc.
- De când?
- De acum. Nu mai vreau să mint. Nu pot spune nici adevărul aşa că... s-a sfârşit."

De data aceasta Dan simte disperarea pierderii a tot ceea ce însemna dragostea sa. Şi se agaţă de aceeaşi explicaţie... O provoacă. Malefic aproape.
"- Uite adevărul ca să mă poţi urî. Larry m-a călărit toată noaptea. Mi-a plăcut. Am ejaculat. Te prefer pe tine. Acum du-te."

E un mic poem aici.

Restul sunt simple cuvinte. Sentimentul s-a irosit prin pierderea curăţeniei gândului scormonitor de neînfrânat.

Doar Larry este cel care învinge pentru că deşi a stârnit urgia, a urmărit o rezolvare benefică. Şi cuplul său cu Anna intră pe un făgaş cursiv, pe când Alice se reîntoarce în Statele Unite, acolo de unde fugise din cauza altei furtuni sufleteşti. Este momentul când paşaportul ne dezvăluie discret că ea de fapt nu minţise când la insistenţele lui Larry îşi declina numele real, cel pe care îl ascunsese de la bun început împrumutând un nume descoperit pe o placă.

'Strangers'... Aşa se numea expoziţia de portrete fotografice ale Annei... Cu acest cuvânt începe filmul. Rămânem nişte străini, ciudaţi, oricât de aproape am privi.
"- Ce crezi?
- E o minciună. E vorba de nişte străini trişti, fotografiaţi frumos. Iar toţi tâmpiţii străluciţi, care apreciază arta, spun că e frumos pentru că asta vor să vadă. Dar cei din fotografii sunt trişti şi singuri. Dar pozele fac lumea să pară frumoasă. Deci expoziţia e liniştitoare, totul e o minciună, dar toată lumea iubeşte o mare minciună."

Excepţional filmat, pătrunzând cu camera în adânc, apropiind chipurile, scormonind spre suflet.

Exuberantă Nathalie Portman, cuceritor Clive Owen amintind de Richard Burton.

Scenariul pleacă de la o piesă de teatru jucată cu succes la New-York. Patrick Marber...