Având un scenariu adaptat după piesa omonimă a dramaturgului britanic contemporan Patrick Marber (adaptare realizată de autorul însuşi), Closer urmăreşte patru personaje: o tânără' in disguise, fără ambiţii profesionale, în căutarea dragostei eterne (Natalie Portman), o fotografă, dublu divorţată, dezamăgită şi fără ambiţii sentimentale (Julia Roberts), un erou romantic cu ambiţii scriitoriceşti (Jude Law) şi un medic aparent fără ambiţii (Clive Owen), arhetipul primitivului care confundă dragostea cu sexul şi care se răzbună subtil obţinând în cele din urmă TOT ceea ce îşi dorea (Anna îşi reintră în drepturile de soţie, iar Alice sfârşeşte prin a-i ceda). Cele două cupluri suferă aproape toate permutările posibile de-a lungul desfăşurării acţiunii.
În fapt o disecţie cu precizie şi calm de chirurg a noţiunii de dragoste, filmul urmăreşte dinamica reală dintr-un cuplu: momentele iniţiale ale flirtului, rutina survenită după o anumită perioadă, alături de insinuantul presentiment al sfârşitului (Alice: "Aştept să mă părăseşti...") şi, în fine, destrămarea relaţiei, evident nu de comun acord.
Există în film momente de un cinism surprinzător de credibil: de ce nu e dragostea de ajuns pentru a salva o relaţie? De ce cealaltă/celălalt e mai uşor de iubit - pentru că are mai mult succes? (Răspunsul cade teribil: pentru că nu are nevoie de mine). Scene beneficiind de un umor fin (dezmăţul internaut Harry-Dan, acesta din urmă pretinzând a fi femeie) alternează cu dueluri verbale dureroase şi întretăieri de emoţii şi sentimente adânci - vezi scena în care Dan îi spune lui Alice că o iubeşte de mai mult timp pe Anna sau cea în care Anna îi mărturiseşte lui Harry că are o relaţie extraconjugală cu Dan.
Filmat în close-up-uri, filmul oferă portrete de o frumuseţe pură, aducând a Vermeer şi şcoala flamandă. Totul e însă o aparenţă: expoziţia de fotografii a Annei e doar "o grămadă de străini trişti fotografiaţi frumos [...] ceea ce face ca totul să fie o minciună iar toţi iubesc o minciună gogonată" iar Alice Ayres nici măcar nu mai există. Jocul actorilor aproape că se reduce la ceea ce li se poate citi în priviri, intense şi complex-gradate, şi la schimburile de replici scurte şi ascuţite, uneori până la limita suportabilului.
Finalul filmului este o întoarcere la starea iniţială. Eroul romantic prin excelenţă trebuie să-şi accepte soarta de învins - al capriciilor dragostei de data asta şi nu al carierei de scriitor -, fiind martor la terminarea irevocabilă a iubirii (Alice: "Nu te mai iubesc! Adio!" - singurul mod onest de a te despărţi de cineva, aşa cum admite ea la început). Broscoiul Larry îşi primeşte înapoi prinţesa (Anna), deşi e un succes mediocru, căci personajul Juliei Roberts revine în căminul marital doar pentru a-şi umple golul singurătăţii provocat de sfârşitul relaţiei cu Dan. Personajul lui Natalie Portman părăseşte Anglia şi totodată pe Alice, alter-ego-ul libertin şi pesimist.
Incontestabil Closer merită văzut. Poate chiar de mai multe ori pentru a surprinde întreaga avalanşă de emoţii şi trăiri care se succed în ritm alert. Dar e la fel de neîndoios faptul că filmul e superb completat de cinica baladă The Blower's Daughter a irlandezului Damien Rice. Ca să nu mai menţionez cele câteva acorduri bântuitoare iniţiale ale piesei Cold Water aparţinând aceluiaşi Rice.
Bonus track - Damien Rice, vulcanic şi delicat
Cantautorul irlandez s-a lansat internaţional o dată cu albumul de debut O, în 2003. A revenit în noiembrie anul trecut cu un al doilea album, oarecum simetric, 9. Spun simetric pentru că ambele conţin 10 piese, ambele sunt prezentate sub aceeaşi formă - în carcase de carton, pe hârtie ecologică, ambele mai mult decât un simplu album - o colecţie de grafică şi poezie.Cât despre muzica lui Rice, ea face parte din acel gen rar pe care îl simţi acut de la primele acorduri, ce-ţi picură în suflet şi are obiceiul să-ţi rămână veşnic aproape. Cam la fel cum o făceau albumele de debut ale lui Leonard Cohen.
The Blower's Daughter, baladă romantică (and so it is / the shorter story / no love no glory) şi totuşi cinică (I can't take my mind off of you / 'til I find somebody new) completează Closer în acelaşi fel în care piesa celor de la Beck Everybody's Gotta Learn Sometimes adaugă touch-ul delicat la Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau Secret Garden nuanţează şi amplifică povestea din Jerry Maguire.
Că O şi 9 sunt două albume ce trebuie ascultate, o dovedeşte faptul că nu am întâlnit încă persoana căreia să îi fi oferit "o porţie" de Rice şi care să nu o fi savurat aproape pe nemestecate, implorând încă una şi încă una şi încă una...
5 februarie 2007