Regizorul leton Ivars Zviedris ţine morţiş să facă un film despre Inta, o femeie care trăieşte singură la marginea unei păduri, o variantă letonă modernă a Babei-Iaga din basmele ruseşti, o femeie capricioasă, cu o personalitate la fel de puternică precum fizicul ei şi cu o dezinvoltură agresivă ce ascunde, în final, sensibilitatea unei femei părăsite. Filmul pe care reuşeşte să-l facă, în urma unei perioade destul de lungi de fimări chinuite, de îmblânzire a Intei şi de câştigare a încrederii ei, devine o veritabilă artă poetică (ars cinematographica, să-i spunem) despre relaţia regizor - personaj, în acest caz, una cu multe năbădăi, ce-i drept, haioase, pentru noi, spectatorii (să vezi o femeie de vreo 60 de ani înjurând şi alergând după cameraman cu sticla de acid sau cu ranga în mână!). Ivars, regizorul-cameraman, îndură capriciile Intei cu stoicismul unui câine care vrea să se pripăşească la casa unui om, făcându-i cadouri şi ajutând-o pe Inta cea cu simţul dreptăţii adânc înrădăcinat în suflet, care ba îl insultă, ba i se destăinuie, numai în cazul în care îl lasă să o filmeze.
Sunt două lucruri fenomenale aici. Unul este personajul Intei, de o culoare şi o naturaleţe nemaivăzută, pe care niciun alt actor, studiindu-l, nu l-ar putea interpreta atât de bine şi pentru înregistrarea căruia chiar merită să te sacrifici. Iar cel de-al doilea este "întâlnirea cu celălalt" - concept pe care îl foloseşte şi regizorul român Cristi Puiu în descrierea aşa-zisei priviri documentaristice care animă cinematografia Noului Val Românesc. Această întâlnire vorbeşte despre raporturile dintre oamenii din viaţa reală şi măştile aproape profesionale pe care le impune filmul, de regizor şi personaj / actor, şi, totodată, despre ce anume din realitate reflectă filmul. Ivars aproape că o şantajează uneori pe Inta, ca aceasta să se lase filmată, dar camera lui nu săvârşeşte nicio intruziune în spaţiul privat al Intei, fără ca ea să fie conştientă. Artficiul cinematografic este minim în ceea ce priveşte estetica, încadraturile şi mişcările camerei fiind strict adaptate necesităţilor, iar când persoana din faţa camerei aruncă şi un blestem asupra ta, nu-ţi mai arde de poziţia ei în cadru...
Momentul cel mai înduioşător e atunci când Inta îl întreabă pe Ivars - ce fel de oameni sunt regizorii ăştia dacă el, unul dintre ei, se lasă umilit de ea?! - iar la final ea îi propune lui să mai facă un film împreună, despre ce o fi, doar ca el să o mai viziteze şi să stea cu ea. Ivars îi spune că nu poate, Inta se enervează şi iese din cadru, iar el rămâne pe o bancă de lemn, oftând. Vorba unui film de ficţiune, care cred că se aplică în cazul oricărui film documentar: I believe this is the beginning of a beautiful friendship!
Iar ca să simţiţi această prietenie pe pielea voastră, vă recomand programul One World Romania, până nu se termină filmele-balsam din cutia roz!