Marc Schmidt, regizorul filmului în cauză (De Regels van Matthijs / Legile lui Matei) şi Matthijs (Matei), personajul său, sunt prieteni din adolescenţă, de aceea îi şi este permis cineastului să intre în intimitatea bine organizată a apartamentului şi a gândurilor prietenului lui, care pentru oamenii de rând ar putea părea pur şi simplu un haos la domiciliu şi un ţicnit cu ceva filosofii de viaţă. Relaţia lor caldă se simte şi din felul în care documentarul prezintă povestea autismului lui Matei - nu ca pe o boală, nici ca pe o dizabilitate sau o curiozitatea a naturii. Filmul, prin mâna cineastului, are răbdarea să asculte şi să înţeleagă tot ceea ce îl face pe Matei să fie diferit de ceilalţi, fără a trasa paralele sau a face comparaţii, de altfel, personajul în sine este destul de lucid pentru a se auto-analiza şi a descrie cum este să fii autist şi cum e să iei medicamente pentru asta. Cantitatea de informaţii din jurul lui i se pare fenomenală şi totodată, înfricoşătoare, de aceea are nevoie de timp, de sectoare stricte şi de reguli bine stabilite pentru fiecare lucru, iar acolo unde îşi poate organiza cel mai bine lucrurile şi gândurile e acasă.
Numai că, aşa cum spuneam, pentru ceilalţi din jur, Matei rămâne doar un ţicnit cu haos la domiciliu, care se foloseşte de autismul său ca pretext social şi care trebuie, aşadar, să fie evacuat şi mutat într-un centru de îngrijire. Filmul priveşte dincolo de aceste date şi analizează modul cum lumea reală, palpabilă, factuală, va fi mereu percepută diferit de către oameni, şi cum nu ne sfiim să judecăm ceea ce nu corespunde modului nostru de a privi lumea. Interacţiunea lui Matei cu aparatul de filmat se traduce prin relaţia sa apropiată cu Marc, regizorul filmului, şi împrumută spectatorului emoţia unei prietenii prin care el este invitat să nu judece. Filmul, ca formă de documentar, nu are valoarea unei cronici terne şi imparţiale ale evenimentelor din viaţa unui om, ci a unui act de commitment prin care trebuie să te desprinzi puţin de lentilele tale ontologice (să le spunem aşa) şi să-ţi apropii ochiul de vizorul unei alte persoane, odată cu camera de filmat.
Dacă frigul inexplicabil de meschin din ultimele zile nu v-a ţinut în casă, aţi putut vedea acest film, vineri (15 martie 2013) la Cinema Corso în cadrul programului One World România 2013 care tocmai a luat sfârşit duminică, 17 martie 2013, din păcate. Dar nu-i nimic, efectele benefice ale filmelor sunt făcute să reziste cel puţin până la ediţia următoare!