Apărut în 1988, documentarul redeschide cazul asasinării unui poliţist din Dallas după mai bine de 10 ani de la întâmplarea propriu-zisă. Construit în stilul clasic al documentarelor, The Thin Blue Line prezintă şi o ipostază diferită a regizorului. Atunci când nu face filme, Errol Morris este detectiv, iar cazul suspect pe care l-a ales drept subiect pentru filmul său reprezintă o ocazie bună de a îmbina cele două ocupaţii.
Randall Adams, rămas fără benzină, acceptă propunerea lui David Harris de a fi dus acasă cu maşina acestuia. Cei doi îşi prelungesc întâlnirea cu filme, marijuana şi bere, apoi Randall este condus spre casă, iar pe drum unul dintre ei împuşcă un poliţist. Pentru că nu dispune de nicio dovadă, poliţia acceptă unica mărturie asupra cazului, mărturia lui David care se disculpă, acuzându-l pe Randall. Din acest punct, ancheta ia forma unui proces de colectare a dovezilor care să probeze vinovăţia acuzatului fără a contesta verosimilitatea mărturiei acuzatorului.
Filmul reuşeşte să demonstreze cu argumente şi mărturii eroarea juridică ce stă la baza cazului. Faptul de la care porneşte regizorul constă în insistenţa autorităţilor de a utiliza pedeapsa capitală drept exemplu care să menţină imaginea fermă a justiţiei în faţa populaţiei. Deşi vinovat, David era minor şi nu putea primi pedeapsa cu moartea, însă Randall, la 28 de ani, întrunea toate condiţiile necesare pentru a fi dat ca exemplu.
Errol Morris adoptă rolul naratorului pasiv, care nu se implică în acţiunea poveştii sale, iar prin intermediul mărturisirilor filmate, construieşte o nouă versiune a întâmplării. Interviurile celor doi protagonişti conţin, iniţial, versiuni diferite ale realităţii, însă pe măsură ce pătrundem în interiorul poveştii, Harris şi Adams prezintă aceeaşi variantă. Detaliul care a propulsat filmul în topul celor mai bune documentare americane este confesiunea pe care o face Harris la final, recunoscându-şi vinovăţia. Practic, auto-demascarea adevăratului vinovat înseamnă dezvăluirea unui mister atent construit de-a lungul filmului. La începutul lui, regizorul se joacă cu adevărul, pasând credibilitatea de la un personaj la altul. La final, reconstituirea aproape obsesivă a actului uciderii încetează să mai apară, lăsând loc deznodământului.
Documentarul lui Errol Morris spală rufele murdare ale justiţiei americane din anii '70 şi priveşte cu lumina aprinsă eroarea conştientă a unor oameni legitimaţi să traseze linia subţire dintre bine şi rău. Opera lui este o lecţie despre falsitatea istoriei şi despre abuzul de putere la care autorităţile recurg pentru a păstra percepţia colectivă asupra ordinii. Atâta timp cât filmele de acest gen reuşesc să schimbe această percepţie, arta îşi atinge scopul. Randall Adams a fost eliberat la aproape un an de la lansarea oficială a documentarului.