O distopie care ecranizează una dintre cele mai populare cărţi extremiste şi un film documentar despre adolescenţa tinerei regizoare Karen Winther au abordat problema neonazismului şi modul în care acesta ia forma locală a naţionalismului oriunde reuşeşte să convingă.
În The Turner Film Diaries avem o lume distopică în care totalitarismul de dreapta reprezintă unica practică politică iar dominaţia rasei albe prin purificare rasială este unicul scop al acestuia. În maniera lui Orwell, filmul construieşte o poveste cu un narator-protagonist a cărui misiune este de a servi Organizaţia şi care pe durata peliculei ţine un monolog propagandistic. Din punct de vedere vizual, filmul seamănă cu un spectacol al absurdului, în care macabrul este introdus cu scopul de a şoca şi astfel, de a convinge mai uşor. Apelul la emoţiile puternice este specific discursului totalitar iar etichetele facile precum "turmă de vite umane" ornează monologul viitorului martir cu artificii verbale care menţin atenţia publicului.
În The Betrayal facem cunoştinţă cu Norvegia inspirată din filmul lui Shane Meadows, This is England. Karen Winther este atât regizoarea cât şi personajul principal al documentarului în care ni se prezintă o lume scindată politic şi cultural. Oslo din anii '90 era, pentru tineri, locul de cultivare al subculturilor în ascensiune. Îmbinarea artei şi a politicii în secolul XX a determinat apariţia unor revolte artistice cu diverse influenţe politice. La sfârşitul anilor '80 cele mai reprezentative subculturi pentru tineri, punk şi metal, devin şi cele mai agresive una în raport cu cealaltă.
Spre deosebire de Anglia lui Meadow, Norvegia lui Karen este redată mai puţin violent, lăsând agresivitatea să fie mai mult intuită de public. Documentarul ei despre acea latură a oraşului cosmopolit de la începutul anilor '90 este, de fapt, o cercetare a propriei adolescenţe prin lentilele camerei de filmat cu ajutorul fotografiilor, jurnalelor intime şi a filmuleţelor care-i alcătuiesc arhiva.
Din filmul lui Karen aflăm de două mari grupări, grupul de squatting Blitz şi cel al neonaziştilor Boot Boys. Ciocnirile constante ale celor două grupuri apar ca urmare a convingerilor politice opuse pe care le susţin şi a urii stârnite de contradicţiile acestora.
Din primele cadre aflăm motivul pentru care regizoarea s-a hotărât să facă acest film: confuzia cu consecinţe grave care i-a afectat adolescenţa. Membră Blitz, Karen şi-a trădat prietenii în faţa celor din grupul neonazist. Ceea ce este interesant aici de observat este modul în care sunt căutate cauzele unor acţiuni care revin doar parţial responsabilităţii adolescentei de atunci.
Expunând un exemplu concret, filmul reuşeşte să transmită un lucru: o etichetă este foarte greu de dezlipit. Devenind brusc simpatizantă a lui Hitler, Karen vorbeşte despre seducţia unui astfel de ideal şi de tentaţia magnetică cu care acesta atrage minţile vulnerabile sau infantile. În acest punct începe demersul retroactiv al depistării cauzelor unui asemenea ataşament. Implicaţiile psihologice sunt mari. Există o mamă care nu are răbdare să asculte, există un conflict între mamă şi fiică, există divorţul părinţilor. Respingerea şi agresivitatea verbală sunt principalele cauze care o împing pe Karen spre lumea celor de vârsta ei, spre lumea copiilor revoltaţi şi abuzaţi într-un fel sau altul. Momentul în care ea îi trădează pe membrii Blitz pentru a-şi face cunoştinţe noi la Boot Boys vine ca urmare a unui nou conflict, de data aceasta cu prietenii.
Totul se explică psihologic, însă nu totul poate fi scuzat în numele psihologiei, aşa că regizoarea nu caută iertarea celor pe care odată i-a dezamăgit, ci mai degrabă încearcă să construiască un pod de salvare de la procesul dur cu care propria conştiinţă o provoacă.
Filmul este, parcă, o lecţie despre nuanţe, care te învaţă cum să întorci un lucru pe atâtea părţi câte ai nevoie pentru a afla adevărul sustras simţului comun şi al tendinţei de a judeca fără puncte de sprijin. Oricât de sumbru ar părea subiectul tratat, filmele de acest gen trebuie căutate tocmai pentru puterea lor de a te îndemna să-ţi construieşti o opinie numai după ce ai văzut şi faţa şi reversul.