Trenul ajunge în gară. Răsare soarele parcă să lumineze drumul stăpânilor spre casă. Se adună personajele pentru a ne spune povestea. Întoarcerea mult aşteptată face ca sufletul Andreevnei Ranevskaia să se deschidă precum florile fragile de vişini, cu delicateţe şi cutezanţă, îmbăiaţi de primele raze reci ale dimineţii. Scenele se întrec în frumuseţe vizuală printr-o scenografie sugestivă, care eliberează scena de elemente de decor inutile lăsând ca lumina să se "desfăşoare" asemeni unui personaj tăcut. Marcând stările interioare ale personajelor, ea devine purtătorul clipelor ce mor.
Muzica compozitorului Alfred Schnittke pregăteşte vraja... vis este întoarcerea acasă...
Ranevskaia este o beţie de sentimente. Este ruinată şi, totuşi, când apare, camera se umple de parfum franţuzesc. Amintirile îi dau vitalitate, dar nu încearcă să le salveze. Deşi este învinsă încă de la început, sfidează realitatea ca şi cum va triumfa. Controlul Simonei Grumezea nu dă greş de la început până la final. Cu tremurul vocii, cu o privire, cu o replică, cu un gest reuşeşte să prindă în mrejele sale spectatorul. Îmbină cu exactitate tăria şi sensibilitatea, caracterul nobil cu atracţia frivolă. Partenerul său, Eugen Cozma este acel Lopahin simplu, încă fascinat de domnişoara în rochii de dantelă, acum ajunsă doamnă. Confuz, este îndrăgostit de mamă, de fiică, de trecut... Actorul reuşeşte să redea senzaţia că şi dacă Iermolai va cuceri lumea, va rămâne la fel de şovăitor în sentimente. La urma urmei, demolarea trecutului, nu dă curaj sufletului, ci doar autoritate. Cosmina Stratan ne conduce spre o Varia stabilă, riguroasă în relaţie cu ceilalţi, dar care ascunde o profundă nemulţumire de sine născută din incertitudinea relaţiei sale cu logodnicul său. Mereu nesigură de dragostea lui Lopahin, care este, la rândul său, nehotărât, cei doi nu ajung niciodată să se întâlnească în acelaşi punct al mărturisirii, în ciuda apropierii sufleteşti puternice.
Distribuţia se sincronizează cu personajele cehoviene, funcţionează ca echipă, iar relaţiile conturate cu precizie nu permit spectatorului să se plictisească. Simţim şi noi cu plăcere agreabila pierdere de vreme a personajelor, o repetabilă amânare a ceea ce este inevitabil. Sergiu Costache redă cu măsură atitudinea copilărească a lui Gaev, formând un cuplu potrivit cu bătrânul Firs, în interpretarea lui Ionuţ Iftimiciuc, care se apropie cu atenţie de rolul său de compoziţie, dar pe care trebuie să îl completeze cu mai multă profunzime. Miriam Rizea este o Ania plăcută, proaspătă, fermecătoare. Deşi realizează un Trofimov fără forţă în convingerile sale intelectuale, Liviu Chiţu compensează prin sensibilitatea sa în relaţia cu Ania. Charlotta Ivanovna este o revigorantă schimbare de tipar în rândul personajelor, stranietatea şi drăgălăşenia jocului Aidei Avieriţei o apropie de ideea de bufon, o iluzionistă a singurătăţii şi a incertitudinii. Epihodov nu mai este doar un individ de compătimit, dar şi de iubit în abordarea lui Rareş Florin Stoica prin nuanţa de naivitate oferită personajului său. Arina Cojocaru construieşte o Duniaşa energică şi nechibzuită, iar Petre Ancuţa reuşeşte un Iaşa parvenit şi arogant.
Costumele contribuie la apropierea actorilor de postura oamenilor de la sfârşit de secol XIX. Le dau stil şi le imprimă un anumit tip de mişcare şi atitudine. Urmărind poziţia actorilor pe scenă, am putea obţine un tablou de epocă al privirii, al mimicii, al corpului.
Petrecerea, actul lungii aşteptări este paradoxal, răstoarnă lumea de vis şi ne pregăteşte pentru marea schimbare. Jocul actorilor începe să aibă stridenţe - e criză! Giumbuşlucurile Charlottei sunt la tot pasul. Pe ritmurile orchestrei evreieşti acţiunea se desfăşoară mai rapid, în timp ce tensiunea interioară creşte. Ranevskaia presimte, se agită, e o felină în cuşcă, vrea să scape - să mai seducă pe cineva, încă mai pledează pentru amintire, muzica continuă, e petrecere, dansurile sunt umbre, veselia e mută, vodca curge, valsul este o rocadă de parteneri. A pierit povestea, nu mai suflă nimeni, Ranevskaia e împietrită, de ce nu spune nimeni nimic? S-a vândut livada. Lopahin a cucerit trecutul. Să cânte orchestra! Muzica acoperă strigătul surd al Andreevnei, petrecerea continuă, noul stăpân vrea să sărbătorească...
Ultimul act este scăldat în lumina crudă a unei noi dimineţi. E ultimul răsărit al livezii. Scena se goleşte. Personajele noastre trebuie să prindă trenul. Mai este un răgaz, să ne tragem sufletul... ba nu, lasă, repede, repede că pleacă trenul... cad vieţi precum trunchiurile unor vişini bătrâni...
Producţie UNATC "I.L. Caragiale".
Livada de vişini după A.P. Cehov,
traducere: Tania Filip.
Spectacol de master, an II, Arta Actorului. Coordonator proiect: prof.univ.dr. Tania Filip, prof.univ.dr Gelu Colceag. Asistenţi: drd. Ana Covalciuc, drd. Alex Vlad.
Coregrafie: lect.univ.dr. Roxana Colceag. Decor: Toma Costin, Gabriel Ranete (Master II Scenografie, coord. lect.univ.dr. Ştefan Caragiu). Costume: Iulia Popescu, Steliana Ştefănescu, Mirela Niculescu (Master I scenografie, coord. prof.univ.dr. Ştefania Cenean). Light design: drd. Daniel Klinger. Operator sunet: Andreea Iacomiţă. Operator lumini: drd. Daniel Klinger. Operator spot: Mitu Dumitraşcu.
Foto color: Sebastian Radu. Foto alb-negru: Dragoş Mălăescu.
Distribuţia: Simona Grumezea (Liubov Andreevna Ranevskaia), Miriam Rizea (Ania), Cosmina Stratan (Varia), Sergiu Costache (Leonid Andreevici Gaev), Eugen Cozma (Iermolai Alexeevici Lopahin), Liviu Chiţu (Piotr Sergheevici Trofimov), Aida Avieriţei (Charlotta Ivanovna), Rareş Florin Stoica (Semion Panteleevici Epihodov), Arina Cojocaru (Duniaşa), Ionuţ Iftimiciuc (Firs), Petre Ancuţa (Iaşa).
