Despre insuportabila fragilitate a fiinţei - K+M+R+L

Patru tineri într-un oraş scandinav. Cei doi băieţi şi una dintre fete şomeri, cealaltă fată prestând un job pe care îl detestă. E clar, va urmă o piesă despre cât de naşpa e capitalismul, despre ce grea şi nedreaptă e viaţa pentru cei care nu au şansa unor părinţi bogaţi, unor şcoli înalte, etc. Wrrrrooong!!! Textul nu virează deloc în direcţia unde o întreagă pleiadă de produse teatralo-cinematografice scandinave se simte atât de bine în deceniile de pe urmă.

E drept, contextul social nu e din cale-afară de prielnic, locurile de muncă nu prea se întrezăresc la orizont, dar asta nu îl sileşte pe dramaturgul Mattias Andersson să închine o odă bietului muritor mestecat de fălcile nesătule ale sistemului atoatestăpânitor. Ba, din contră, K+M+R+L îşi permite să(-şi) ironizeze, ici-colo, personajele ce par mai degrabă pradă unui dolce far niente fără de deadline decât unei angoase pe bază de lipsă de carte de muncă şi de perspective în acest sens. Andersson "muşcă" subtil şi convingător şi din etern-vehiculata-drept-salvatoare idee a cursurilor de calificare şi re-calificare (delicioase auto-interogaţiile personajelor Theodorei Sandu şi al lui Ghighi Eftimie pe tema (in)utilităţii cursurilor de germană!), dar şi din sistemul de protecţie socială dezvoltat de ţările din spaţiul nordic, ce le asigură celor trei şomeri un venit suficient de stabil şi consistent încât aproape că le cultivă plezirismul pauper în care ajung să se complacă.
 
Problema acestor oameni, pare să spună Andersson, e în altă parte. Miza adevărată a vieţilor lor, dilemele care îi vizitează, grijile care nu le dau pace au mai degrabă de a face cu imposibilitatea apropierii inter-umane, cu mult prea-facilul acces la singurătate şi mult prea-casantul acces la celălalt, cu mult prea-bine dezvoltata instituţie a individului şi mult prea-înapoiata instituţie a cuplului, cu mult prea-cantatele hit-uri ale tinereţii (mall & amor & alcool) şi mult-prea puţin interiorizatelor versuri ale aceloraşi şlagăre.
 
În interpretarea studenţilor de anul 3 ai UNATC (clasa prof. Doru Ana), toate neliniştile de mai sus sunt ilustrate în chip cât se poate de firesc. Cei patru actori interiorizează cu talent, empatie şi isteţime bagajul sentimental al personajelor şi, graţie inspiraţiei şi neaşteptatei maturităţi jucăuşe a regizoarei Irina Istrătescu, livrează publicului un spectacol alert, haios, consistent, excelent închegat.
 
Prinsă la intersecţia dintre propriile vise, propriile sentimente şi convenţiile noii societăţi care impun moda coolness-ului post-romantic, Theodora Sandu e imaginea fragilităţii şi a gesturilor frânte din prea puţină încredere în sine. Impetuoasă şi hrănită de energia superficialităţii consumeriste, Teodora Daiana Păcurar ştie să reducă turaţia în câteva momente-cheie, semnalizând că în dosul măştii hiper-active se găseşte o personalitate prea puţin diferită de cea a celuilalt personaj feminin. În chip de adolescent întârziat, confuz, derutat, dar ne-semnificativ deranjat de toate acestea, Ghighi Eftimie e personajul-emblemă al zilelor noastre (post)-universitare, omul de găsit în toate amfiteatrele şi spaţiile ce se visează, fără a fi, departe de mainstream, individul-cel-nou, fără de griji, fără de bucurii. În chip de burlac întârziat, confuz, derutat, semnificativ deranjat de toate acestea, Laur Drăgan jonglează cu naturaleţe între teama de viitor şi foamea de prezent, un balans riscant pe care apropiata ipostază de tată nu pare să-l ameninţe.
 
Beneficiară unui spaţiu de joc ofertant (sala Octavian Cotescu de la Palatul Copiilor e o surpriză dintre cele mai plăcute!), Andreea Moisescu, ajutată de luminile lui Cristi Niculescu şi de muzichiile lui Vlaicu Golcea, face din scenografie un soi de al cincilea personaj, pontos, dinamic, ironic, de scos la bere şi ascultat povestind ce au de spus culorile, formele, texturile, despre oamenii ce le însoţesc şi fiinţele lor prea fragile.