Norway. Today spune povestea a doi tineri care se cunosc pe internet, pe un chat de sinucigaşi. Uniţi în dorinţa de a-şi pune capăt zilelor, Julie şi August hotărăsc să păşească împreună în moarte, sărind de la 600 m de pe o stâncă din Norvegia, în fiord. Odată ajunşi în locul stabilit, apar probleme mult mai mari decât moartea în sine. Cei doi încep să se descopere, fiecare pe el însuşi, dar şi unul pe celălalt. O poveste ce îmbină stări emoţionale extreme; în care predomină umorul şi sensibilitatea. O poveste despre sensurile vieţii.
Ceea ce m-a determinat să aleg piesa a fost, în primul rând, faptul că vorbeşte despre generaţia din care fac şi eu parte. Am căutat un text prin care să expun problemele actuale ale tinerilor de azi, alienaţi şi însinguraţi, captivi în spaţiul virtual. Trăim, din păcate, într-o societate toxică, care ne contaminează, mai ales pe noi, tinerii. Cu depresii, frici, obsesii ori complexe, iar toate acestea ne întunecă minţile, raţiunea este suprimată şi visurile spulberate. Degradarea socială provine, în mod deosebit, din lipsa de comunicare (reală), iar acest autism social împins la paroxism ne dezumanizează, ne transformă în fiinţe fără discernământ. Devenim reci, un fel de mini-roboţi care răspund stimulilor prin automatisme. Instabilitatea creşte şi refugiul îl găsim într-o lume în care totul pare roz, lumea internetului. O lume în care viaţa e minunată, nu ca cea pe care am trăit-o până atunci, o lume în care poţi fi cine îţi doreşti, creându-ţi propriul avatar. O lume aparent fericită, dar care ascunde, de fapt, izolarea omului contemporan. Relaţiile interumane se diluează, orice legătură tangibilă dispare, suntem mereu aici, online, şi uităm să fim acolo, acolo unde contează. Orice sentiment de apartenenţă la această lume piere, avem impresia că nu putem face nimic, că totul merge prost, apar complexele de inferioritate şi neîncrederea în forţele proprii.
Pradă acestor stări cad şi personajele piesei. Ei stagnează, sunt prinşi în lumea tehnologică, în lumea rece şi distantă, şi nu pot ieşi. Un prim act de curaj îl reprezintă faptul că se întâlnesc, că îşi îngăduie relaţionarea "face to face", dar aleg această opţiune numai pentru că vor să se sinucidă împreună. Julie este sătulă de viaţă, lui August i se pare totul o "făcătură". Ce caută ei, de fapt, este să trăiască cu adevărat, nicidecum să moară. Tot ce îşi doresc este o gură de aer. Ei se sufocă în lumea asta pentru că nu se pot integra. Sunt neînţeleşi, au probleme şi nimeni nu îi ajută. Aşa-zisa tentativă de suicid nu e decât un uriaş strigăt de ajutor. Şi spun tentativă pentru că, în timpul scurt pe care îl petrec pe stâncă, cei doi descoperă dragostea. Izolându-se în mediul virtual, au pierdut exact lucrul de care aveau nevoie şi la care sperau intuitiv, iubirea. Nevoia de mângâiere, de atingere, de conexiune umană. Iubirea (încă) poate să schimbe lumea. Julie şi August pornesc în această călătorie adolescenţi şi se întorc oameni maturi, oameni în toată firea. Această experienţă îi maturizează şi înţeleg că viaţa merită să fie trăită.
În al doilea rând, am ales Norway. Today pentru că spune o poveste frumoasă. Spune povestea unor oameni care trec prin furtună şi văd curcubeul. Abia când ajung să vadă culorile curcubeului îşi dau seama că după asta au tânjit tot timpul, nicidecum după întunecimea furtunii. Textul este bine scris şi mesajul foarte puternic. Ca regizor, mă interesează să spun poveşti; poveşti cu mesaje importante, care să te mişte în vreun fel, pe tine spectatorul. Am pornit de la ideea că iubirea e cel mai important lucru, că poate schimba lumea, iar apoi am construit în sens invers. Ştiind unde trebuie să ajung a fost nevoie să mă rup de acest lucru ca impactul să fie cât mai puternic. Deşi Norway. Today pleacă de la o situaţie reală, autorul a schimbat povestea şi i-a făcut pe cei doi să se îndrăgostească şi, datorită acestui fapt, să nu se mai omoare. Opţiunea lui Igor Bauersima este cea care face piesa atât de profundă şi de provocatoare, faptul că personajele descoperă iubirea pură, iubirea schimbătoare de destin.
Întâlnirea cu actorii a fost una specială şi le mulţumesc pentru acest lucru. Cu Ana Creţu am mai lucrat la câteva examene în facultate, cu Voicu Aaniţei a fost prima colaborare. Ei sunt prieteni foarte buni în viaţa reală şi asta a contat pentru mine. Cele două personaje nu pot funcţiona bine împreună dacă relaţia celor doi actori nu este puternică. A fi pe aceeaşi lungime de undă cu cineva este un factor extrem de necesar în construcţia universului interior al personajelor. Ca să ajungă la acel nivel de conexiune mentală, trebuie ca ei să rezoneze foarte bine unul cu celălalt. Textul oferă partituri serioase, iar actorii dovedesc că sunt inteligenţi, creativi şi sensibili.
A fost o călătorie grea, dar frumoasă, plină de căutări şi descoperiri. Inclusiv pe plan scenografic, iar Andreea Moisescu a făcut o treabă nemaipomenită, aducând stânca norvegiană în sala "Octavian Cotescu". S-a muncit continuu timp de 5 luni la acest proiect. În prima lună am lucrat numai pe text. Este foarte importantă etapa de lucru "la masă", mai ales când ai de-a face cu o piesă în care personajele sunt foarte complexe psihologic, când accentul se pune pe relaţiile dintre cei doi. Am vorbit, ne-am contrazis, am găsit soluţii, le-am înlocuit, tot aşa şi a ieşit spectacolul.