Tinerii din teatrul contemporan - Pisica verde

Imaginaţi-vă un spectacol cu o pisică verde... care apare şi reapare în mintea cuiva fix atunci când lumea lui stă să se prăbuşească şi care îi distrage atenţia de la haosul din jur, un Cheshire ceva mai autohton. Ca o pisică normală, cu blană moale, care toarce, doar că verde. Un spectacol în care joacă tineri studenţi de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, în care se râde, se plânge, doar că vine vorba şi despre o pisică verde. Trebuie să fie interesant.

Textul (publicat de LiterNet aici) îi aparţine unei tinere dramaturge contemporane din România, Elise Wilk, şi e despre nişte puşti de vreo 16 ani dintr-un orăşel, care nu e capitală, care nu oferă decât minimum de distracţie. Şcoală, un parc, un combinat vechi şi părăsit, blocuri gri şi un amărât de club - President - în care puştimea îşi dă întâlnire în fiecare sâmbătă seară, pentru a bea ca descreieraţii. Ei bine, în peisajul ăsta urban arhicunoscut se petrece drama, plină de filosofie hand-made, a unui tip demoralizat de viaţa de familie cu un tată alcoolic şi a unei fete pe fondul unei dezamăgiri amoroase din cauza tocilarului dintr-a X-a după care suspină toate (plus mărturiile prietenilor şi cunoştinţelor lor). Zic hand-made, nu pentru că ar fi mai puţin valabilă sau ar părea prost făcută, ci pentru că e chiar filosofia unor adolescenţi, făcută de ei înşişi, inspirată de miturile din curtea blocului, adaptată la viaţa lor şi trăită cu aceeaşi intensitate cu care orice filosof care se respectă îşi impune felul de a privi lumea şi de a-şi trăi viaţa. Ce e frumos la combinaţia asta e că se nasc şase personaje pe care îţi place să le asculţi, pentru că, dincolo de povestea piesei, fiecare personaj are povestea lui pe care ţi-o împărtăşeşte ţie, spectatorului, cu acelaşi entuziasm cu care filosoful sus-amintit ar fi ţinut o conferinţă la universitate, numai că personajele noastre mai au şi candoarea, şi realismul tinerilor din ziua de azi.

Din acest text s-a născut spectacolul Pisica verde, în regia lui Cristi Juncu, regizor angajat la Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea, dar care montează spectacole de succes şi în Bucureşti, la Teatru Act, Nottara sau ArCuB, un cunoscut adept al teatrului contemporan. De data aceasta, a ales să lucreze cu tineri actori, studenţi la UNATC, şi anume: Rareş Andrici (Dani), Deborah Feldman / Diana Roman (Bianca), Mihai Cojocaru (Boogie), Andrei Cătălin / Anghel Damian (Robert), Irina Antonie (Roxana) şi Iulia Ciochină (Flori). Spectacolul care a ieşit se încadrează şi el în sfera etichetei de contemporan, pornind de la text, până la decor şi muzică. Totuşi, e ceva mai mult de atât, de realismul situaţiei şi de subiect în sine. E şi despre a lucra cu tineri şi a reuşi să faci un spectacol din cadrul facultăţii care să pară unul de teatru profesionist. Vineri, 15 martie 2013, după reprezentaţia lor din Godot SubScena, am stat de vorbă cu ei şi am făcut un mini-profil de artist tânăr.

Sabina Balan: Ce este Pisica verde?
Irina Antonie: Pisica Verde este un spectacol de licenţă. Domnul profesor Adrian Titieni l-a invitat pe domnul Cristi Juncu să lucreze împreună cu studenţii anului III UNATC la un proiect. Aşa s-a făcut un casting şi textul ales de domnul Cristi Juncu a fost acesta.
Deborah Feldman: Pisica Verde este mândria, bucuria, nebunia, jucăria noastră şi spectacolul nostru de licenţă. A pornit ca un exerciţiu în şcoală, dar a fost de la bun început cu un picior în afară. Vrem să mergem cu Pisica până la capătul lumii.

Sabina Balan: Cum aţi ajuns să lucraţi cu regizorul Cristi Juncu?
Irina Antonie: În anul doi am avut examenele de final de an şi cele de creaţie. Doamna Andreea Vulpe, profesoara anului nostru, este soţia domnului Cristi Juncu. A venit să ne vadă şi de aici a pornit toată ideea de a colabora. Am dat un casting cu toţi cei care au fost interesaţi de acest proiect şi domnul Juncu a ales zece studenţi care să joace pe dublă distribuţie în acest spectacol. Am repetat în timpul verii, două luni şi ceva, din iulie până în septembrie.
Andrei Cătălin: Câţiva oameni din afara facultăţii au fost invitaţi să pună spectacole cu studenţii anului III, un fel de exerciţiu pentru ambele părţi implicate (studenţi şi regizori). Iar noi, am fost aleşi în urma unui casting făcut de domnul Juncu.
Deborah Feldman: Am avut, cum ar spune prietena mea în spectacol, Roxana, un înger păzitor. L-am avut pe 'Victor' cu noi în ziua în care Cristi a dat proba în 306A. Domnul Titieni a avut super-inspiraţia de a ne aduce un om de nădejde care să ne crească frumos.
Diana Roman: Pe mine mă ştia mai demult şi cu toate astea ne-am prezentat cu toţii la audiţia care s-a desfăşurat în şcoală şi uite aşa am ajuns să lucrăm cu domnia sa.
Rareş Andrici: Am aflat că se organizează o preselecţie. M-am pregătit chiar în seara de dinainte pentru că nu prea avusesem timp. Mi s-a părut slăbuţ ce am făcut acolo, dar am aflat după două săptămâni că am intrat în proiect.

Sabina Balan: Cum a lucrat cu voi, ca studenţi?
Irina Antonie: Pentru mine a fost o experienţă de neuitat. Nu mai lucrasem până acum cu un om atât de liniştit şi relaxat. Nimic nu s-a făcut pe fugă, chiar mi se părea că stăm prea mult. La final am înţeles că tot ce a făcut şi metoda de lucru ne-a adus pe noi în faţa personajelor. Am înţeles povestea, ne-am identificat cu personajele, le-am construit, ne-am jucat, am crescut cu ele, ne-am gândit şi am încercat tot felul de variante, ca la final să ne acordăm cu toţii. Mi se pare un om extrem de generos, de iubitor, de deschis, nu gândeşte nici o secundă negativ, calm, relaxat, inventiv, ascultător, receptiv la nevoile şi ideile noastre, vizionar. Sunt puţine cuvinte care îmi vin acum în minte şi îmi doresc din suflet să mai pot lucra cu acest regizor minunat, domnul Cristi Juncu.
Iulia Ciochină: Am început să lucrăm în luna iulie şi ne-am întâlnit aproape zilnic într-o sală cu aer condiţionat din UNATC. Cristi ne-a lăsat foarte mult pe noi să încercăm, să căutăm, să testăm şi în final să ne găsim confortul. Ne-a urmărit tot timpul foarte atent de la măsuţa lui. Nu e un om căruia îi place să vorbească foarte mult. Urmăreşte lucrurile în desfăşurarea lor şi punctează acolo unde e ceva de punctat. Fiind două distribuţii, erau zile când dădeam câte două şnururi şi ne urmărea pe toţi cu acelaşi interes şi concentrare. Apoi Cosmin Ardeleanu a venit cu o idee de decor. Ne-am întâlnit toată gaşca şi am pictat frumos până a luat naştere şi decorul piesei. Apoi ne-am mutat în Pod A, iar la începutul lui octombrie 2012 am început să jucăm. A fost o vară simpatică.
Andrei Cătălin: Ceea ce mi-a plăcut mie la domnul Juncu, e că îţi acordă libertate şi, deci, încredere. Că te lasă să parcurgi singur drumul şi să descoperi.
Deborah Feldman: După mine a fost cea mai frumoasă experienţă de lucru din facultate. O vară întreagă de repetiţii, încercări, propuneri, voie bună, cafele pentru unii, ţigări pentru alţii, mici fugi pe la mare, la finalul căreia, în toamnă, a început să se înverzească Pisica. De la decor, până la modificarea parţială a structurii textului, fiecare găselniţă, fiecare interpretare a fost o 'muncă' de echipă, o colaborare în sensul ei cel mai dex-ic.
Diana Roman: Cristi ne-a spus de la bun început că el nu e profesor de meserie, că nu are doctorat în pedagogie, ci că e regizor şi că o să lucreze cu noi aşa cum lucrează în mod obişnuit cu actorii profesionişti şi cu experienţă din teatru. Lucru care nu a făcut decât să ne bucure, noi fiind dornici şi nerăbdători să intram cât mai repede pe "adevărata scenă" a teatrului.
Rareş Andrici: A fost, pentru mine, cel mai tare regizor de teatru. Mi s-a părut că îşi dorea foarte tare să fim ca în viaţă şi ne-a oferit un MARE grad de libertate; nu m-am simţit nici o clipă constrâns să fac ceva, accepta dialogul şi argumentarea şi avea şi un fel de relaxare în lucru care făcea ca repetiţia să fie foarte plăcută.

Sabina Balan: Cum aţi ales textul?
Irina Antonie: Textul l-a ales Cristi. Spectacolul Pisica Verde s-a montat şi la Tg. Mureş, el îl văzuse şi i-a plăcut. Cred că ni se potriveşte.
Diana Roman: Textul este doar la a doua punere în scenă în România şi acesta e un lucru extraordinar. E ceva nou, necunoscut de marea majoritate a publicului şi aici avem un plus.

Sabina Balan: Cum a fost întâlnirea cu Elise Wilk, autoarea?
Irina Antonie: Ne-am întâlnit prima oară cu Elise după o reprezentaţie. Eram emoţionaţi, schimbaserăm ordinea evenimentelor din textul scris de ea. Am băgat şi un cântec în spectacol, fiecare a adus ceva nou şi eram puţin îngrijoraţi de reacţia ei. Ne aşteptam să fie altfel, când am văzut pe hol o tânără de treizeci de ani, de statură minionă, şatenă, cu ochii mari, care ne zâmbea şi ne felicita. Păstrăm legătura, ne trimite adresele revistelor de teatru unde ne mai putem promova spectacolul, site-uri, festivaluri. Este o colaborare frumoasă şi ne-am împrietenit.
Diana Roman: Pe Elise o cunoşteam de pe facebook. Am cunoscut-o personal la premiera oficială a spectacolului. A fost... ciudat. În sensul bun al cuvântului. Aveam un sentiment ciudat de ruşine amestecat cu teamă. Mă gândeam cu groază să nu se supere că am mai schimbat pe alocuri textul, dacă mai recunoaşte piesa, dacă am respectat în linii mari intenţiile şi traseele create de ea prin scriitură ş.a. A fost foarte încântată.

Sabina Balan: Care credeţi că e cea mai tare chestie la spectacolul vostru? (Mie, de exemplu, îmi place foarte mult montajul de replici şi convenţia dintre voi şi faptul că începe foarte uşor, ca o joacă, şi apoi ţi se trânteşte povestea despre moarte şi profilul criminalului. Dar sunt curioasă cum vede un actor, dinăuntru...)
Irina Antonie: Cred că cel mai drăguţ moment este cel de final. Nimeni nu se aşteaptă la un astfel de sfârşit. Adică multă lume mi-a spus că se aşteptau la ceva rău, dar nu atât de rău. Simţim cu toţii când urmează finalul, dialogul din maşină şi tensiunea din sală. Dacă la început lumea râde şi nu prea ia în serios ce spun nişte tineri de 16 ani şi nu li se par importante problemele lor sau nu înţeleg exact drama care se află în spatele acestor poveşti, finalul te trezeşte cumva la realitate. Replica "Înainte să mori, trăieşti!" mi se pare foarte puternică. Te împinge la a-ţi dori să lupţi, să trăieşti, să fii atent la cei din jur şi la tine. Cine eşti şi ce vrei. La copiii tăi, la educaţia lor. E foarte importantă şi concluzia lor din piesă. Ei îşi continuă viaţa pe care au dus-o şi până atunci. Personajul meu de exemplu, Roxana, prietena cea mai bună a Biancăi - deşi se simte vinovată, continuă să meargă în clubul President, să fumeze, să chiulească... Viaţa continuă şi ei nu simt pericolul. Nu învaţă din greşeala Biancăi, consideră totul un accident. Poate că aş trebuie să fie şi să înţelegem noi, privitorii, că trebuie să luăm măsuri sau să fim mai atenţi. Reacţia trebuie să fie la noi.
Mihai Cojocaru: Mie mi s-a părut interesant încă de la început modul în care e scris textul. Adică intercalarea asta a replicilor în aşa fel încât pare că se difuzează două sau trei filme în acelaşi timp şi uneori se şi leagă între ele. Ca spectator, cred că îţi solicită puţin mintea să poţi lega firul poveştii de fiecare dată când se rupe şi cred că asta îţi dă şi o oarecare satisfacţie când, la sfârşitul spectacolului, îţi dai seama că ai înţeles tot.
Deborah Feldman: Cred că cel mai "tare" lucru la Pisică este că ne place. Ne place de fiecare dată. Aşa cum m-am devoalat şi într-un post de promovare pe facebook, nu sunt rare dăţile când, ascultându-mi colegii, deşi aud textul a n-şpe mia oară, să mă buşească rafale de râs cu greu controlabile. După mine, cel mai tare e că mă bucur din stomac până-n vârful degetelor. Suntem cu toţii pe scenă, tot spectacolul, şi deşi aparent inactiv, eşti la fel de "în scenă" precum cel ce vorbeşte, eşti tot timpul conectat la public, dar şi la actor. Ce e cu adevărat "tare" e că pisica asta verde trece prin tine, dintr-o parte în alta, din scenă în sală şi viceversa.
Rareş Andrici: Cea mai tare chestie... Reacţiile oamenilor în momentele în care reuşesc să îi conving că am ucis fără să vreau cu adevărat: o perplexitate amestecată cu milă, confuzie care zdruncină propriile lor convingeri despre bine şi rău. Am văzut uneori pe feţele unor oameni această contradicţie interioară şi am simţit că atunci am mişcat cu adevărat ceva în ei; atunci m-am simţit cel mai mulţumit.

Rezumat: şase tineri şi-o pisică, verde - de la o bluză pusă din greşeală la spălat, care se tot plimbă pe acolo. Povestea întreagă o veţi afla numai dacă o să vedeţi spectacolul lor, ceea ce vă şi recomand să faceţi, lăsând gaj mărturiile lor şi pledoaria mea pentru teatru tânăr, unde mai pui că e şi contemporan! Îi puteţi vedea pe 25 martie 2013 la Palatul Copiilor, sala Octavian Cotescu, de la ora 19 şi pe 26 martie 2013 la The Artist Studio, pe str. Şelimbăr, vizavi de Spitalul Colţea. Spor la pisicit!