Atât alăturarea lucrărilor, cât şi ţinuta prezentării lor au fost la un înalt nivel, concertul simfonic bucurându-se de un real succes. Publicul, prezent în număr mare, a fost entuziasmat, aplaudând frenetic şi îndelung, cu exclamaţii de bravo interpeţii serii. Iar aceştia au acordat bis-uri generoase.
Urmărind concertele din stagiunea 2012-2013 ale Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, m-a surprins faptul că acelaşi ansamblu, condus de acelaşi dirijor, la un interval de o săptămână, 'vibrează' la poli opuşi, sub aspect calitativ.
Într-un interviu la postul de televiziune francez TV 5, violonistul David Grimal afirma că "muzica reprezintă o forţă a umanităţii, care poate schimba lumea". Importantă mi se pare şi schimbarea percepţiei asupra lumii: de la pesimism, teamă de iminenţa sfârşitului colectiv sau personal, la optimism sau plonjare în extaz. Iar cei care pot cataliza acest proces spiritual sunt creatorii şi interpreţii muzicii.
Concertul s-a deschis cu Uvertura «Carnavalul roman» de Hector Berlioz, lucrare compusă în 1844, mostră a influenţei perioadei petrecute de compozitor în spaţiul cultural peninsular italian. Uvertura a fost dedicată Prinţului Hechingen - Hohenzollern şi reprezintă o aplicare a principiilor din Marele tratat de instrumentaţie şi orchestraţie modernă [1] a lui Berlioz. De pildă, despre partida viorilor aflăm de aici că: "Nimic nu egalează dulceaţa penetrantă a douăzeci de viori (chanterelles) puse în vibraţie de douăzeci de arcuşe bine exersate. Vioara este adevărata voce feminină a orchestrei, voce pasionată şi castă în acelaşi timp, sfâşietoare şi dulce, care plânge, strigă şi se lamentează ori cântă, roagă şi visează, sau izbucneşte de bucurie, cum nimeni alta nu o pate face".
Da, dirijorul Christian Badea a ştiut să pună în valoare aceste atuuri. Şi nu doar cu referire la viori, ci la toate compartimentele şi instrumentele soliste din orchestră care evoluau în secţiunile uverturii: Allegro assai con fuoco, Andante sostenuto şi Tempo I, Allegro vivace.
Remarcabil a sunat tema cornului englez, cea care era împrumutată din cantilena lui Cellini - O, Térésa, cea pe care o iubesc mai mult decât viaţa mea, - din opera compozitorului, intitulată Benevenuto Cellini. Apoi, dansul îndrăcit, acel rapid saltarello, ce evoca însuşi carnavalul roman, a fost cântat cu mult aplomb. Cât de profesionist a sunat revenirea primei idei muzicale în canon (fugato la violoncel, viole, fagoturi, flauţi, oboaie şi viori), pe ritmul de acompaniament al saltarellei!
David Grimal, solistul serii muzicale de la Ateneul Român este un violonist de mare anvergură, cu un sunet rafinat, mereu creativ, posesor al unei tehnici instrumentale stăpânite impecabil. Şi totuşi, după părerea mea, el a redat cam formal sensul acestei capodopere violonistice. Urmăream expresia firului melodic cu mare atenţie, însă nici o emoţie nu încărca sunetele minunatei lui viori. Părea că David Grimal era captiv fără să captiveze. Era prins în hăţişul textului muzical, îşi construia discursul cu tehnica sa colosală, dar nu reuşea să decoleze de pe portativ, nu convingea emoţional, deşi cânta fără cusur. Lipsea iubirea, vraja, durerea şi câte altele...
În Havaneza în mi major pentru vioară şi orchestră, op. 83 de Camille Saint-Saëns, atmosfera se preschimba total. Cu o ritmică asimetrică de contradans cubanez, cu sugestia toridului lânced, această piesă ce aduce o melodie plină de patos, m-a încântat din nou datorită măiestriei lui David Grimal. Acel triolet de optimi pe sunet repetat, aflat în debutul solo-ului, era realizat într-o manieră proprie. Termenul lusinghiero (măgulitor, flatant) din indicaţia iniţială - Allegretto lusinghiero- era convertit în imagini sonore acaparatoare. Arpegiile pluteau spre un flageolet acut. Apoi, pasajele rapide, cântate cu virtuozitate într-un détaché plin de elasticitate, rostogoleau tumultuos mişcarea. Grimal se joacă pe vioară: terţe, sexte ori octave în duble coarde înşirate cromatic - ascendent sau descendent - pe toată tastiera erau cântate cu o intonaţie de cristal. O agogică suplă, cu precipitări şi temperări ale tempo-ului în limitele bunului gust, făcea deliciul momentului. Ansamblul orchestral l-a urmărit cu delicateţe în secţiunile calme şi cu multă precizie ritmică în cele dinamizate.
Este interesant faptul că anumite teme variate din Havanaise, au fost utilizate ca muzică de film, ori preluate în piese de popularitate precum Sugartime de Charlie Phillips şi Odis Echols, înregistrată de The McGuire Sisters, în anul 1958.
La cererea publicului, violonistul a cântat Allegro din Sonata a II-a pentru vioară solo, în la minor de Johann Sebastian Bach, impresionând prin decantările timbrale şi dinamice, prin echilibrul construcţiei, cât şi prin agilitatea articulării formulelor ritmice cu treizecişidoimi.
După pauză, am ascultat Marea - trei schiţe simfonice op. L. 109 de Claude Debussy. Lucrarea a fost terminată în 1905, în timpul sejurului petrecut de compozitor pe coasta engelză a Canalului Mânecii, la Eastbourne. Prin factura sa, se apropie de o simfonie, deşi nu poartă acest titlu. Două părţi dramatice încadrează un scherzo: 1. De l'aube à midi sur la mer (Din zori până la amiază pe mare) - Très lent, 2. Jeux de vagues (Jocul valurilor) - Allegro şi 3. Dialogue du vent et de la mer (Dialogul vântului cu marea)- Animé et tumultueux. Dirijorul Christian Badea, împreună cu orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, a oferit publicului de la Ateneul Român scene picturale memorabile. Simţeam cum dezvoltările continue ale materialului tematic conduceau la acumulări de forţe ce erupeau într-o varietate de culori orchestrale, de densităţi şi de rarefieri asemănătoare mişcărilor neregulate ale valurilor mării. În prima schiţă am remarcat frumuseţea motivelor construite liber, născute de fapt din raportul potenţial stabilit între viziune şi realizare. Solo-ul de vioară, cu puritatea timbrală a flageoletelor, momentele de contrast dintre viorile ce executau un şir de triluri accentuate, urmate de tremolo-uri şi intervenţiile trompetelor cu surdină, dar mai ales armoniile străvezii, sugerau acvaticul. Ce culori minunate se auzeau! Partida de violoncel cânta cu multă expresivitate, iar suflătorii de lemn se percepeau într-o 'topitură' de sunete. Impresionant au sunat acele crescendo-uri pe suprafeţe mari, cu suportul tubei şi al timpanilor. Era acolo o adevărată "dizlocare apoteotică a luminii" [2].
În partea a doua, ritmurile asimetrice şi mişcarea alertă te făceau să vezi parcă în faţa ochilor zbuciumul talazurilor mării. Pe rând, flautul şi cornul englez, apoi clarinetul, viorile şi trompeta, depănau melodii splendide. Pasajele de triolete la viori, în unde de intensităţi sonore, alternau cu pizzicato-ul violoncelului. Glissando-ul ascendent şi descendent al harpei, în mixtură cu sunetele xilofonului, contura şi mai clar imaginea mării. Finalul aminteşte de succesiunea zi-noapte, precum agitaţie-liniştire în cupletele formei libere de rondo, asemeni reapariţiei idei muzicale din prima schiţă simfonică. Dirijorul Christian Badea stăpânea întreg ansamblul, cu mişcări degajate, însă foarte hotărâte. El a gradat impecabil tensiunea în fiecare parte şi a indus un elan deosebit interpreţilor, sporindu-le pofta de a cânta cât mai frumos. Contrafagotul şi suflătorii de alamă realizau creşteri mocnite ale intensităţii, revenind mereu la un piano foarte calitativ. Pasajele viorii secunde se desfăşurau precis şi cu velocitate. Solo-ul flautului, cu sunetul lui aurit, era în deplină concordanţă cu frumuseţea muzicii lui Debussy. Apa părea umanizată - şi aceasta datorită aspectului dansant al desfăşurării. Apoi, staccato-ul trompetei, cu ritmul punctat impecabil în rafale, ordona pentru o clipă tumultul, iar tema intonată de corni răsuna plenar.
Publicul a aplaudat îndelung dirijorul şi interpreţii care au oferit ca bis fragmente din suita Carmen de Bizet.
[1] http://www.hberlioz.com/Scores/BerliozTraite.html
[2] Iliuţ, Vasile şi Călin, Anamaria: O carte a stilurilor muzicale; Editura Muzicală, Bucureşti, 2011, vol. 3, pag. 226.