Dacă ar fi să se reinventeze commedia dell'arte aplicată la societatea contemporană, tipologiile ar fi cele din acest spectacol. Mama, femeia religioasă nu din credinţă, ci din dorinţa de a se refugia, tatăl, bărbatul care visează la titlul de "bărbat adevărat", fata, adolescenta pentru care afirmarea socială e un must (prin frumuseţe, nu altceva) şi băiatul, copilul gurmand care visează paradisul ca un imens KFC sau McDonald's. Dar aceasta nu e o familie obişnuită, nici măcar atipică, e o familie damnată şi, sper, pur ficţională, căci parcă toate păcatele din lume s-au adunat aici. Păcate neimaginate, oripilante, care datorită actorilor reuşesc să mai stârnească râsul timid şi, în final, când afli că mama a comis adulter cu preotul şi băiatul e copilul lui, zâmbeşti sau râzi pentru că ţi se pare de domeniul SF-ului o astfel de întâmplare.
Andreea Diaconiţa construieşte o mamă cuminte, decentă, calmă, care va transforma aceste calităţi în opusul lor. Tensiunea creată de ea este gradată şi intrigantă, căci intensitatea textului se opune mişcării statice a personajelor. E mai mult decât frustrant să vezi un personaj care stă pe scaun când afli că tatăl are o relaţie incestuoasă cu fiica sa, aproape că vrei să te ridici şi să gesticulezi tu în locul lor. Acesta este meritul actorilor care reuşesc să frustreze spectatorul prin pasivitatea lor, contrastantă cu lista păcatelor care nu se mai termină. Radu Taşcă e tatăl care încearcă să controleze în paralel atât situaţia cât şi pe sine, fiind ca un vulcan pe punctul de a erupe. El e mai mult decât bărbatul ratat, e şi incestuos şi laş, e păcătos. Mihaela Velicu şi Radu Valentin Cristian interpretează copiii pe care nimeni nu şi i-ar dori. Incestuoşi la rândul lor, preocupaţi de aparenţe, ei sunt avatarul părinţilor.
Păcatul este circular, iar personajul principal e un preot ce apare în viaţa celor patru prin adulter sau viol. "Lumea şi-a ieşit din ţâţâni", mai mult ca sigur. Metaforă, realitate, ambele? Răspunsul actorilor tinde spre metaforă. Metafora unei lumi care se deconstruieşte singură prin oamenii ei şi în care "suntem prinşi în cercul nesfârşit al timpului" într-o maşină care merge pe o autostradă fără ieşire. Se vede iarba, cerul, asfaltul, se văd stâlpii şi se amână momentul frânării. Din frică, poate. Mirarea personajelor este că iadul nu arată ca iadul. Unde sunt cazanele cu smoală, focul, teroarea? Păcatele lor sunt revelate ca într-un puzzle. Aici şi acum să se afle tot, cine şi ce a făcut, alt moment nu va mai exista. Se miră, glumesc, se îngrozesc, dar nimeni nu pedepseşte pe nimeni. Măsura a fost încălcată şi vor suferi împreună.
Ce se întâmplă pe această autostradă e o nebunie pe care actorii o tratează cu suficient rafinament încât să nu fie grotescă, nici exagerat de dramatică, ci cu o uşoară tentă de comedie amară, foarte amară. Ca spectator, îţi spui că această poveste e o convenţie, e de necrezut. Religia cade, familia cade, fericirea cade, salvarea cade şi finalul este iadul. Nu e ceva de luat acasă, acest iad. În acest sens metafora nu este suficient exploatată şi stilizată. Trăim în iad, ne jucăm inconştienţi de-a paradisul, uităm că suntem păcătoşi? Sunt întrebări mari, serioase, grele. Într-un haiku japonez se zice: "În această lume, noi mergem pe acoperişul iadului şi privim florile."
Producţie UNATC "I.L. Caragiale".
Autostrada fără ieşire, de Clay McLeod Chapman, spectacol de licenţă Arta Actorului.
Regia, lumini şi sunet: Dan Bordeianu.
Distribuţia: Andreea Diaconiţa (Jean Sartre), Radu Taşcă (Paul Sartre), Mihaela Velicu (Chloe Sartre), Radu Valentin Cristian (Huey Sartre).
Foto: Alina Alexandra Caprian