Depeche Mode nu a mai colaborat cu Flood din 1993, de la Songs of Faith and Devotion. De atunci, Flood s-a angajat în mai multe proiecte de pe scena synthpop-ului şi rock-ului alternativ - Goldfrapp, PJ Harvey, 30 Seconds to Mars, The Killers, Placebo sau Smashing Pumpkins. În sensul acesta, poate nu e întîmplător că, pe Delta Machine, Depeche Mode sună destul de alternativ (apropiat pe alocuri de ceea ce auzim la Foo Fighters, chiar dacă rădăcinile acestei expresii Depeche sînt clar vizibile în materialele anterioare ale formaţiei - în special în cele de la Exciter încoace). Atmosfera alternativă e întărită de riff-urile de chitară şi de repetările obsesive, strigate ale unor versuri (There's only one way to soothe my soul), de dialogul chitară-sintetizator care clădeşte pasajele lipsite de versuri ale piesei Secret to the End, de acordurile consonante realizate tot de chitară, pentru a întări sensul cuvintelor de pe refrenul piesei Heaven, sau de forjarea electro din finalul discului, pe piesa Goodbye.
Delta Machine e o călătorie prin lumea tenebrelor, o lume presărată cu mici fante prin care personajele reuşesc să urce la suprafaţă să mai ia o gură de aer. Discul are prolog şi epilog. Welcome to my World, prima piesă a albumului, vorbeşte despre un soi de fraternizare cu diavolul, care părăseşte (momentan) scena fiindcă e sigur că lumea e deja suficient de atinsă de umbra lui încît să fie sigur că se va putea întoarce aici ca acasă. La final (Goodbye), după ce parcurgem serii de deşertăciuni ale acestei lumi, noi - ca urmare a identificării cu actorul-interpret aflat pe scenă - sîntem purificaţi, curaţi şi uşor indiferenţi, cu acea indiferenţă înţeleaptă pe care ţi-o dă înţelegerea tuturor celor trăite şi faptul că ştii că e greu să se întîmple lucruri şi mai grave decît heroina, iubirile pierdute şi toate acele ispite foarte dulci despre care Depeche vorbeau cîndva într-un mod foarte inspirat.
Aici e o problemă pe noul disc Depeche Mode. Sound-ul este bun şi tocmai de aceea, de multe ori, îmi doream să pot şterge versurile şi să rămîn doar cu atmosfera sonoră. Fiecare piesă e interpretată într-un alt registru vocal de către Dave Gahan - pentru a fi în ton cu orchestraţiile diferite (plus-ul cert al discului), însă vorbele lui şi ale lui Martin Gore sînt - de nenumărate ori - lipsite de substanţă, lipsite de fiorul acela vital care te făcea să crezi, pe In Your Room, pe Waiting for the Night, Insight sau Goodnight Lovers, că Depeche Mode îţi sublimează stările şi îţi cîntă sentimentele. Pînă la Exciter (şi din ce în ce mai rar de atunci încoace), Martin Gore reuşea - pe fiece piesă, aproape - să restituie anumite idei despre suferinţă, despre dragoste, despre lipsă ori pasiune printr-o poveste în care cuvintele explodau precum artificiile şi eliberau sensuri multiple. Acum, tumultul emoţional s-a cam stins, oamenii s-au aşezat în spaţii comode. Lucrul acesta se vede. Rareori evită clişeul, fiindcă nu mai reuşesc să închege o poveste, ci livrează doar sensurile fostelor istorii trăite.
Acum rostesc lucrurile direct - When you're falling / I will catch you / You don't have to fall that far / You can make it / I will be there / You were broken for the start (piesa Broken) - şi sună ca un text preluat de pe o casetă motivaţională. Sau accentuează unele cuvinte - Slow, slow / Slow as you can go / That's how I like it! - încît ai impresia că nu mai vorbesc despre prezenţa amfetaminelor în sînge, ci despre mimarea unui act sexual (ceea ce e destul de trivial, dat fiind contextul piesei). Heaven e una dintre piesele de rezistenţă ale discului şi, poate, singura compoziţie de pe Delta Machine ce ar intra într-un posibil Best of al formaţiei. Piesa curge bine, intrumentaţia e convingătoare şi pune în valoare excelent versurile, care vin în cadenţa unor versete biblice. Însă în loc să îşi găsească în finalul refrenului lovitura hotărîtoare (sau în loc să menţină linia melodică în tentă goth, precum în cazul versiunii de concert, şi, astfel, să contureze o antiteză între melodie şi vers), piesa se sparge într-o rostire cu sclipici, de boy-band din anii '90. Discutabilă e şi prestaţia lui Martin Gore pe The Child Inside. De această dată, în loc să vorbească despre o dramă, Martin Gore devine excesiv de melodramatic.
Depeche Mode e una dintre cele mai consistente trupe ale ultimelor trei decenii de mainstream pop-rock. În mare măsură, ceea ce vedem azi pe MTV Rock e influenţat de ceea ce au creat cei de la Depeche în primii douăzeci de ani de carieră şi cei de la Radiohead în anii '90. Depeche Mode a instituit o zonă muzicală proprie, datorită căreia au devenit un reper pentru o întreagă epocă pop. Depeche Mode rămîn remarcabili prin capacitatea de a sintetiza şi de a rotunji cursul extrem (electronica experimentală) al zonei muzicale în care evoluează în compoziţii prin care au reuşit să fie populari fără să urmeze gustul publicului, ci împunînd ei înşişi normele în care gustul publicului să evolueze. Chiar dacă simplitatea rostirii şi profunzimea sondării sufleteşti sînt rareori atinse aici precum în trecut (Your lies are more attractive / than the truth sînt versurile care deschid refrenul piesei Should Be Higher, versuri amendate imediat de un lament prea explicit - Love is all I want - pentru a mai putea călători alături de primele cuvinte rostite de Gahan), Delta Machine e un album care nu-şi epuizează rapid resursele şi care te face să doreşti să calci gazonul stadioanelor pe care Depeche va concerta în această vară.