Universal blazat - Depeche Mode, Sounds of the Universe

Titlul ăsta destul de pompos, Sounds of the Universe, prevestea un mare album. Şi asta dintr-un motiv relativ simplu: Depeche Mode a părut de-a lungul vremii una dintre puţinele formaţii în stare să construiască spaţii vaste, întunecate şi misterioase, să ridice miza synth-pop-ului cu mult deasupra unei nostalgii blajine, să descopere noi lumi şi noi civilizaţii, să se aventureze cu îndrăzneală acolo unde nimeni nu a mai ajuns înainte. În fine, de ajuns, or fi ajuns şi alţii (de la Kraftwerk şi kosmische musik lista e deschisă), numai că foarte puţini au ştiut să amestece cu adevărat ţinuta pop irezistibilă cu bizareriile electronice rafinate într-un fel atît de personal şi de convingător, ca acela brevetat de britanicii de la Depeche Mode. Dacă trebuia să existe cineva care să îmblînzească sunetele Universului şi să mai umple şi stadioanele cu lucrul ăsta, atunci Martin Gore, Dave Gahan şi Andrew Fletcher erau oamenii potriviţi pentru misiune. Problema, odată cu lansarea noului album, este că Universul sună cuminte, prea cuminte, mult prea cuminte şi că, bunăoară, Playing the Angel din 2005 era mult mai aproape de o miză atît de grandioasă ca aceea a explorării spaţiilor sonore. Pe acel album, în afară celor cinci piese extrase pe single, se aflau cel puţin alte cinci melodii - "Macro", "I Want It All", "Nothing's Impossible", "Damaged People" şi "The Darkest Star" - care dovedeau că trupa se află într-o formă de zile mari, că Dave Gahan poate concura cu brio compoziţiile lui Martin Gore şi că Universul, publicul, timpul se află de partea lor.

Marca înregistrată Depeche Mode era la loc de cinste, doar că sunetul mult mai pregnant organic, densitatea, nervul şi tensiunea stilistică îi fereau pe împricinaţi de orice acuzaţie de conformism, autopastişă sau blat artistic, metehne specifice trupelor care continuă să cînte de atîta amar de vreme. La patru ani de la acel disc, amprenta inconfundabilă nu se dezminte, vocea lui Dave Gahan reverberează mai clar ca niciodată, însă compoziţiile nu dau semne că şi-ar dori să se scuture de inerţia ce le pîndeşte. Fără nervul şi tensiunea ce se găseau din plin pe albumul precedent, fără mize din cale-afară de ridicate sau provocări inventive, cu un Martin Gore blazat şi lipsit de strălucire şi un Andy Fletcher aflat, ca de obicei, la datorie, Sounds of the Universe se găseşte undeva la jumătatea drumului între obligaţie profesională şi plăcere autentică, în acea zonă tampon, situată îndeobşte între o realizare pasabilă şi una clasică în cel mai bun sens al cuvîntului. Că aceşti termeni - "clasic" şi "pasabil" - se pot întrepătrunde face parte din regula jocului. În cele din urmă însă, chiar fără nuanţe sau chichiţe, este limpede că, în lipsa unei efervescenţe reale, multe dintre compoziţii sînt trase spre calapodul ştiut, în speranţa că magia de odinioară nu va întîrzia să apară. Este puţin, este la vedere, este previzibil. Cumva, printr-un tratament susţinut şi întocmai ca un produs farmaceutic, Sounds of the Universe poate conţine urme de magie.

Tergiversarea îndelungată şi recursul la metodă nu sînt însă de mare ajutor la aflarea lor, dacă nu eşti un împătimit al istoriei pop-magice cu care oamenii ăştia s-au îndeletnicit timp de douăzeci de ani şi mai bine. În definitiv, deşi Playing the Angel părea să-i fi absolvit cu totul de acest risc, noul album este primul care se bazează explicit pe gloria şi forţa celorlalte pentru a-şi susţine cauza. Probabil că Depeche Mode trebuiau să ajungă şi aici, după ce ani de zile de la marele succes Violator au găsit formula prin care să rămînă proaspeţi, indiferent de vremuri şi stil. Să fim sinceri, putea fi rău, mult mai rău de atît.

La fel de inconfundabili ca întotdeauna, cu un Gahan în mare formă şi cu destule compoziţii bine ţintite, cu o piesă de deschidere inatacabilă, "In Chains", cu o închidere pe măsură, "Corrupt", Sounds of the Universe rezistă fără probleme şi are toate şansele să treacă rapid de proba unui turneu de anvergură. Primejdia nu se află acum şi aici, ci, probabil, peste alţi patru ani cînd Gore, Gahan şi Fletcher vor apărea cu un nou album. Dacă Universul acela va fi guvernat de aceleaşi reguli ca ale acestuia de acum, mi-e teamă că pe Depeche Mode îi aşteaptă soarta pulsarilor.