In your room enjoy the silence - Depeche Mode la Cluj, 2017

Să încep cu mileniile mele de aşteptare?

Am să încep exact cu ceea ce poate nu ar trebui să pun pe hârtie. În topul preferinţelor mele nu sunt grupările de indivizi posesori de "telefoane inteligente" aduse la concertul unei trupe ajunsă legendă. Dar, pentru a nu face mai mare caz decât e necesar pe tema celor care au puţin respect pentru artiştii de pe scenă şi pentru cei care vin să îi vadă, nu pot decât să sper ca pe viitor să poată să: Make decisions without their (your) television!

Să vă spun că îi ador pe cei de la Depeche Mode? Nu. E mai mult decât o iubire! E tipul ăla de iubire care s-a născut din dispute şi certuri muzicale. Când eram doar o adolescentă neadaptată, fugită de acasă cu tot cu minţile şi mă defineam ca "metalistă / rockeriţă" şi nu "depechară". Asta eram, copilul din tabăra adversă. Dar, după un timp... am început să ascult Depeche Mode pe ascuns. Nici acum nu ştiu când, cum şi unde s-a produs schimbarea. Trebuia să păstrez totul secret ca nu cumva să mă găsească sora mea şi gaşca ei de "metalişti" ascultând în secret muzica celor de la DM. Nu am zis nimănui! Aşa că eram, muzical vorbind "bipolară".

Când am primit biletul la acest concert de la nişte oamenii foarte dragi cu care făcut ateliere de teatru, nu prea am ştiut cum să le mulţumesc. Dar cred că am făcut-o deja, făcând din această experienţă o amintire care se defineşte prin "aici, acum", neegalabilă. Poate că e egală cu momentul ala în care eşti pe scenă şi joci! Da! Se prea poate.

Oraşul era diferit, fără să înţeleg sau să văd forma acestei senzaţii. M-am pregătit pentru concert aşa cum aş face-o dacă aş frecventa vreo biserică sau cult religios. Ritualic, ca la teatru, mi-am luat hainele în care mă simt bine, mi-am "deschis ochii" cu puţin rimel, un ruj grena decent pentru vârsta pe care nu mi-o arăt, nimic vulgar, toate având amprenta unei tinereţi idealo-sarcastico-adeptă a ateismului, subtil trecută de 30 de ani. Am călătorit cu autobuzul şi nu puteam să mă concentrez deloc la conversaţia pe care o aveam cu prietena mea. Voiam să ajung! ACOLO! Interiorul meu alerga mai repede decât o făceau picioarele aşa că nu a durat mai mult de 15 minute să ajung de la coada "imensă" de la intrarea pe gazon. În capul meu repetam momentul în care o să apară Dave Gahan să îmi spună numai mie "I'm hanging on your words / Living on your breath / Feeling with your skin / Will I always be here". Să îmi spună pentru a miliarda oară să "enjoy the silence" şi eu să îi zic că habar nu are ce înseamnă pentru mine tăcerea şi piesa asta. Ca habar nu are de câte ori am ieşit afară din casă ascultând-o în căşti, de câte ori mi-am amintit de persoana de care eram îndrăgostită şi pe care încercam să o uit, de cum am înţeles cum e cu tăcerea aia care nu e stânjenitoare, tăcerea aia ce creează o legătură durabilă cu un alt om, şi... câte îi mai spuneau eu lui Dave. Tot ce auzea el erau urletele diafragmatice ale unei nebune lipsite de control, ale unei bestii dezlănţuite cu o energie ce o revărsăm în exteriorizări corporale.

Dave & company! Performeri după 33 de ani de carieră, şi cine cunoaşte termenul va înţelege de ce bat câmpii în direcţia asta. Performeri, adică artişti ce îşi expun propria persoană şi / sau personalitate într-un act performativ. Iar concertul celor de la DM a fost un act performativ- one f(reaking) amazing performance. They "stripped" themselves în faţa unui întreg stadion şi m-au îndemnat să ies din carapacea rolului meu social, a măştii ce o port chiar şi când mă uit în oglindă după ce îmi beau cafeaua şi să fiu puţin mai eu-însămi decât sunt de obicei, să încerc o altfel de disponibilitate umană şi să cânt alături de mii de oameni In Your Room! Să privesc proiecţia coregrafiei de teatru-dans pe această piesă, de altfel preferata mea de la ei, şi să regândesc esteticile în care vreau să lucrez în teatru, teatru-dans sau orice alt tip de practică performativă.

Video-ul ce completa Walking in My Shoes m-a făcut să îmi redefinesc / reformulez concepte precum "toleranţă", "umanitate", "empatie" şi toate în momentul ăla al paraliziei sufleteşti ce o simt de vreo 2 ani. Iar asta nu e tot! Prezenţa scenică a lui Dave şi a întregii trupe mă uimeşte şi acum când scriu. Cum să te duci la un concert şi să ajungi să îţi pui întrebări esenţiale despre meseria pe care ţi-ai ales-o ca practician de cursă lungă? Cum menţii un corp şi după 50 de ani într-o dorinţă continuă de a se exterioriza, de a se expune? Cum preiei energia publicului şi cum te transformă pe tine ca artist?

Nu există ego sau conştiinţă pasivă în momente de genul asta. Le trăieşti, simplu! Sunt momente pe care singurătatea nu le poate suporta! Le dai voie să se te absoarbă în prezentul tău şi a celui de lângă tine le recunoşti ca fiind unice şi irepetabile. Mirosul de haine pătate de ploaie, de libertăţi asumate, amintirea unui copil rebel ce cândva avea 16 ani, chipurile iubiţilor pe care i-am părăsit şi a celor care m-au părăsit, ratările profesionale acoperite de alegeri profesioniste, dorinţa de a prelungi clipa, tristeţea că nu împart momentul cu sora mea, prin conductele minţii un strigăt de luptă în fascismul întunericului când a trebuit să aud piesa finală, re-memorarea infracţiunilor emoţionale trecute.

După concert mă gândeam cum ne izbim ne-natural unul de altul, de dimineţi, de prizele din casă, de întunericul din noi, de aşteptările ce le avem unul pentru altul, de zâmbetul-absenţă ce ne lipseşte seara, de convoiul de fluturi, de gunoieri, de oraşele-distanţă dintre abisurile noastre, de zgomotul ambulanţelor de pe strada unde lucrez, de surplus de egoism şi dificultăţi administrative, de alegeri care nu sunt ale noastre, de imaginea noastră virtuală şi imaginea ta reală când îţi pui capul pe pernă, de laşitatea de a nu fi noi înşine, ci ceea ce vrea societatea să fim.

Fragilitatea mea spulberă orice speranţă de a mai avea o altfel de experienţă în viitorul-recent şi prefer să îmi ascund amintirile despre concertul celor de la Depeche Mode de cei din jurul meu pentru a nu le murdări de superficialitate, invidie sau ignoranţă sau păreri, sfaturi şi zvonuri pe care nu am cerut să-mi fie împărtăşite.

"my own personal jesus" e acolo unde profesionalismul, respectul şi iubirea pentru ceea ce faci se strecoară dincolo de scenă şi pătrunde... chiar şi în sufletul unei tipe ironice-până-la-d-zeul-absent-şi-înapoi ca mine! O seară despre frumuseţea ce se dezvăluie pe scenă fără să ceară nimic în schimb.