The Sweetest Perfection - Depeche Mode, Budapesta, 11.01.2010

Mi-era tare dor de Budapesta. Nu mai călcasem serios prin oraş din 2007 de la concertul lui Roger Waters. Prin 2008 am mai văzut o fărîmă din capitala Ungariei la întoarcerea din Viena, dar nimic serios. Dintre oraşele cu pretenţii ale Europei - foste capitale de mari imperii - cel puţin dintre cele pe care le-am văzut - Budapesta mi-e cel mai drag: e singurul care păstrează urme de umanism în partea construită pînă în al Doilea Război Mondial. Adică nu e un oraş care te dărîmă prin dimensiunea clădirilor, nu e un oraş în care simbolurile fostei puteri (palate, castele) să sfarîme demnitatea privitorilor prin mărime şi prin rezonanţă cultural-turistică. E şi dealul Gellert, pe care e castelul Buda, un deal care ţine palatul la distanţă, îl poţi avea în vedere în întregime, şi, astfel, domoleşte senzaţia de micime care te poate cuprinde cînd străbaţi curtea Louvre-ului, cînd priveşti Hofburg-ul sau cînd te afli între cele două palate construite în oglindă, în Piaţa Maria Theresa din Viena. Budapesta mai are un avantaj, că e străbătută prin centru de Dunăre, iar Podul cu Lanţuri sau Podul Elisabeta fac să roşească alte construcţii mult mai celebre, precum Pont Neuf din Paris. Iar de pe Podul cu Lanţuri lumea e mai frumoasă, dragostea mai vie, lumina mai caldă. Şi Viena mai aproape, prin superbul tunel săpat în dealul Gellert, în care intri cu maşina imediat după sensul giratoriu plasat la capătul stîng al Podul cu Lanţuri (stîng după cursul Dunării).

Budapesta e şi un oraş ieftin, mai ieftin decît Bucureştii noştri. Exceptînd biletul la concert şi toate celelalte nimicuri pentru delectarea de zi cu zi (Furmint-ul sec de la Tokaji; tricouri - cu depeche mode, evident; cduri - au magazine cu discuri second unde preţurile sînt în regulă şi discurile arată bine - de exemplu, am găsit Animals, Pink Floyd, într-o ediţie specială, 30 de lei, cam atît costă şi discurile Deutsche Grammophon sau Harmonia Mundi second -, că, altfel, cdurile noi sînt la fel de scumpe ca la noi - Franţa şi Anglia stau mai bine la capitolul ăsta; dvduri - filme găsiţi la greu, pe alese, cred că au cele mai bune colecţii de filme pe suport dvd, la preţuri de toată frumuseţea - filmele lui Bunuel sau Bergman costă cam 25 de lei, Woody Allen cam 20 de lei, Fellini, Forman sau Pasolini pot fi găsiţi la vreo 15 lei, la fel şi Lang, Lubitsch şi mulţi, mulţi alţii, aşadar să tot cumperi), nota de plată a excursiei nu a depăşit 500 de lei de persoană într-o echipă de patru (Ami, Alina, Miha şi eu), cu apartament închiriat pe trei nopţi/patru zile, benzină pentru my pink floyd car, cu intrarea la expoziţia sezonieră care face un rezumat al picturii din Renaşterea italiană şi cu mîncare cît cuprinde, ca să susţinem kilometrii făcuţi la pas ziua şi, mai ales, noaptea - cînd Budapesta e mult mai primitoare iarna.

Şi apropo de vizita (alături de Ami) la Muzeul de Artă din Budapesta - plasat la capătul străzii Andrassy (un fel de Calea Victoriei din Bucureşti), în Piaţa Eroilor - merită să daţi o raită pe-acolo pînă în 14 februarie 2010. Expoziţia poartă un nume pompos - De la Botticelli la Tiţian, capodopere din două secole de artă italiană -, dar dacă ştiţi din start că nu veţi vedea Naşterea lui Venus a lui Botticelli, ci numai Venus Dormind a lui Giorgione, sau că nu va fi acolo Gioconda lui da Vinci, ci doar Femeia cu Hermină, atunci vă veţi putea bucura de tot ce are de oferit muzeul maghiar. Am privit cu încîntare imaginea Sfîntului Augustin văzută de Botticelli, sau Doamna şi lebăda lui Michelangelo, nu au fost de neglijat nici picturile lui Tiţian, Mantegna sau Veronese şi, pînă la urmă, nici prezenţele lui Rafael sau Uccello nu au fost chiar de lepădat.

Din vorbă în vorbă şi din pas în pas a sosit şi ora concertului, luni seara. Am mai fost în OZN-ul maghiar în care poposesc artiştii vestici, i-am mai văzut pe Depeche de două ori - la Bucureşti în 2006 şi pe Stade de France în 2009 -, aşa că eram puţin sceptic că voi mai trăi vreodată euforic vreo prestaţie live de-a lor. Cred că şi publicul maghiar era cam în aceeaşi stare de spirit, lucru care s-a văzut în prima parte a concertului, cînd toată sala a ţinut greu de tot pasul cu Dave Gahan, atît la mişcări cît şi la cîntat. Ca şi la Paris în 2009, au început cu piese de pe ultimul disc, Sounds of the Universe, şi atmosfera s-a încălzit cu suita Walking in My Shoes, It's No Good şi A Question of Time. Lumea s-a calmat cu Precios, dar ca să devină de-a dreptul meditativă a trebuit să treacă prin World in My Eyes în Insight. De astă dată interpretată de Martin Gore (nu de Gahan, precum o putem asculta pe discul din 1997, Ultra). Deşi prefer vocea originală - de altfel, e piesa cu care Depeche m-au cucerit şi m-au făcut să le ascult în mod serios discurile - Martin mi-a dat ceva fiori. De la Walking in My Shoes intrasem uşor uşor în transă. Mă uitam la scenă şi nu-mi venea să cred că văd atîta mişcare, atîta dăruire şi atîta inspiraţie. Vocea lui Gahan suna excelent, omul dansa non-stop, ca întors cu cheia, zici că descoperise butoiul cu licori magice. Acustica sălii e excelentă, era prima dată cînd auzeam muzica lor extrem de puternic şi, în acelaşi timp, foarte clar. Undele sonore, vibraţia muzicii pur şi simplu te puneau în mişcare automat. Pe World in My Eyes tricoul mi-era deja ud de la zbenguială şi habar nu aveam ce urma să vie. Partea întîi a concertului s-a încheiat cu Home cîntată de Martin.

A reintrat Gahan, a dirijat corul format din toţi cei prezenţi în sală, cor care lălăia Home şi aplauda de zor mişcările ample de braţe ale căpitanului Gahan, apoi s-a dezlănţuit furtuna. Ameninţarea a fost Miles Away, reorchestrată faţă de disc şi faţă de forma în care a fost interpretată anul trecut în turneul de vară. Apoi speachless la Policy of Truth, cu un final încărcat de ping-uri sonore precum găsiţi în jocurile de pe vechile GameBoy-uri de la Nintendo. La In Your Room am fugit pe culoarul de deasupra sectorului în care aveam bilet, ca să sar în neştire, fără să am grija celor din jur. Acolo m-a prins I Feel You. Dacă cineva mai avea vreo îndoială că în sală se petrec lucruri de vis, cred că aici s-a curăţat de toate păcatele. Braţele cu reflectoare de deasupra scenei au început să danseze, Dave şi Martin dădeau din cap de parcă erau la un concert Metallica, sala sărea şi dădea din cap de parcă era concert Metallica, piesa suna de parcă era compusă de o formaţie de heavy-metal. Eu cred că păream posedat, la finalul piesei a venit un gardian la mine şi mi-a spus că ar fi cazul să merg la loc fiindcă nu e voie pe coridorul dintre etajele tribunelor sălii. Au urmat Enjoy the Silence şi Never Let Me Down Again piesele care au încheiat actul secund al serii Depeche. Valurile de pe Never... arată minunat din tribună, a fost prima dată cînd am trăit emoţia de sus.

Epilogul a avut patru piese, One Caress de pe Songs of Faith, interpretată de Martin, Stripped, Behind the Wheel şi Personal Jesus. Pe Personal Jesus toată lumea o luase razna, chitara lui Martin scotea sample-uri psihedelice, reach out and touch faith, reflectoarele albe băteau în sală aducînd suflul cathartic celor 13.000 de suflete dezlănţuite.