Acum o lună, cînd am găsit pe net patru din cele treisprezece titluri de pe Sounds of the Universe, mi-a părut că Depeche Mode a pierdut această dimensiune. Două piese, cel puţin, erau prea explicite, prea lipsite de mister. Acolo cuvintele nu se metamorfozează în sentimente şi trăiri, ci sentimentele şi trăirile sunt numite direct: We are here,/We can love,/We share something./I'm sure that you mean the world to me (melodia Hole to Feed). Come Back face acelaşi lucru, rosteşte direct trăirea sau nevoia, nu dramatizează: Come back/Come back to me/I'll be waiting/Patiently. Puteţi asculta Enjoy the Silence sau Sister of Night, respectiv Goodnight Lovers, şi opinia mea va fi mai clară.
După ce-am parcurs piesele mi-am zis că în cazul în care aceasta va fi linia expresivă a discului, atunci Sounds of the Universe o să îmi placă doar dacă, în urma rulării necontenite, îmi va şterge din minte sensibilitatea şi dramatismul din muzica DM din trecut. Acum, după vreo şapte-opt ore petrecute cu Sounds, m-am calmat. Lipseşte ceva din sfîrşeala sentimentală a ultimelor albume, dar discul acesta e foarte bun! Şi nu m-am simţit deloc prostit!
Prima audiţie totală a Sounds-urilor poate fi descurajantă din cauza depărtării de pop rock-ul întunecat pe care l-au creat britanicii în ultimii douăzeci de ani. Dar nu uitaţi că nu mai suntem pe pămînt! Aşa că e nevoie de timp pentru acomodare.
Sounds emană o mireasmă puternică de joacă, de distracţie copilărească. Nici nu-i de mirare avînd în vedere că Martin Gore a scotocit ebay-ul după tot felul de aparate electro din anii '80, pe care le-au încercat săptămîni întregi în căutarea sunetelor aşezate pe disc. Pînă la urmă lozul e cîştigător. Depeche Mode s-a reinventat. Băieţii au coborît spre rădăcinile lor synth-pop atmosferice şi au reuşit să aranjeze piesele în aşa fel încît lasă impresia că tocmai ai dat peste o staţie radio intergalactică, al cărei semnal codat trebuie să îl descifrezi pentru a-i afla inocenţa şi, paradoxal, căldura.
Sounds nu are viteza şi suflul lui Playing the Angel (tot o producţie Depeche cu Ben Hiller), nu găseşti senzaţia aceea de lovitură şi puls accelerat pe care le are Playing şi din cauza cărora pare că discul anterior trece in a heartbeat. Pe Sounds viaţa e mai domoală, nu se încalecă instrumente, lucrurile sunt spuse calm şi răspicat. O singură excepţie: Wrong, primul single de pe disc, o melodie care desenează o punte spre Playing the Angel. Din punct de vedere instrumental fiecare piesă de pe Sounds e ca o imersiune într-o anumită nebuloasă. Sau, la fel de bine, fiecare piesă e ca o ieşire dintr-o altă cameră a navei spaţiale din Star Trek. Iar unele camere se deschid de la distanţă cu telefonul mobil. E un ritm linear în fiecare cîntec şi e mult fuzz de fundal în care se disting tot felul de bip-uri sau din care urcă în prim plan, rînd pe rînd, luminiţe sonore şi clipoceli electrice. E ca şi cum WALL-E ar intra în camera motoarelor de pe Enterprise şi ar apăsa butoanele de pe panoul de comandă pentru a vedea cum reacţionează nava. Şi odată cu roboţelul, după cîteva încercări în faţa cărora mai că izbucneşti în rîs, începi să descoperi sensurile şi să deprinzi legăturile dintre butoane, cele care fac nava să înainteze prin cosmos.
Fiind un album atît de detaliat în sunete/zgomote, se pretează mai repede unei audiţii de cască. Piesele In Chains (cu un intro fascinant), Wrong, In Sympathy şi Corrupt asigură structura de rezistenţă a albumului. Fragile Tension, Little Soul, Spacewalker (cel mai tragic moment al discului), Miles Away şi Jezbel (interpretată de Martin Gore) echilibrează Sounds of the Universe. Un titlu suficient de important şi de atoatecuprinzător încît să devină ironic. O ironie susţinută excelent în închiderea discului: Corrupt conţine şi un hidden song pe care îl veţi găsi după minutul opt al piesei şi după vreo trei minute de calm galactic în urma căruia realizăm că sunetul într-adevăr nu călătoreşte prin univers dacă nu e propulsat de motoarele Depeche Mode. Acestea se vor opri pe 16 mai 2009 în Parcul Izvor din Bucureşti!
