Povestea este una simplă, şi se învârte în jurul unui subiect care este foarte actual şi mediatizat. Abuzurile de orice fel (demolări ilegale, autorizaţii luate pe genunchi, imobile făcute de mântuială) în domeniul construcţiilor fac deja parte din folclorul românesc. Deci, o betonieră care uruie, mormăie şi zdrăngăne în puterea nopţii, într-un cartier cu case şi blocuri interbelice, nu este chiar un fenomen nemaiîntâlnit. Doar că într-unul dintre blocurile cu pricina locuieşte un cetăţean (Mimi Brănescu) care nu mai doarme de câteva nopţi din cauza zgomotului. Aşa că cetăţeanul cheamă poliţia şi îşi parchează ţanţoş autoturismul, în care aşteaptă intervenţia organului de ordine, blocând betoniera cu pricina. Şeful de şantier (Adrian Titieni) vine, înjură într-o română stricată şi pleacă; televiziunea vine, pune câteva întrebări şi pleacă; poliţia (Gheorghe Ifrim, Teo Corban, Cristian Miru) vine, explică cum a dat amenzi, pentru că altceva nu poate face, şi rămâne. Ceea ce, combinat cu faptul că cetăţeanul nu are voie legal să blocheze betoniera (este privare premeditată de libertate), duce la un abuz chiar mai mare decât cel iniţial, abuz pe care cetăţeanul, nu demult sigur pe el şi neclintit, probabil nici nu îl înţelege pe deplin, ci îl încasează cu privirea plecată şi coada între picioare.
Scurtmetrajul lui Liviu Săndulescu ar fi greşit catalogat drept un film despre abuzul în construcţii sau despre practica poliţienească; este, mai degrabă, despre ignoranţă, frică şi neputinţă, elemente relevate de o poveste coagulată, spusă printr-un realism curat - din punct de vedere stilistic, filmul este echilibrat, cuminte, consecvent, iar rezultatul final este mulţumitor şi discret.