În primul rând, este de remarcat că filmul nu propune nicio clipă o viziune rasistă / xenofobă faţă de personajul rrom - Petre, fiind prezentat ca un bărbat cumsecade, care-şi caută naş pentru fiul său nou-născut şi care se confruntă cu atitudinea negativă din partea altor familii (greu de catalogat drept xenofobă). Reticenţa Lucreţiei cu privire la cumătrie vine pe fondul unor argumente mai degrabă personal-tradiţionaliste (Petre ar fi "prostit-o" pe Viorica să-l ia pe bărbat) şi o ironizare a comportamentului său vizibil şi în film - felul cum dansează, de parcă "şi-ar da cu picioarele celea în cur". Pe de altă parte, replica lui Vasile la refuzul nevestei "Da' ce, el nu-i tăt om în faţa lui Dumnezău?!" nu încarcă filmul nici cu o viziune strict anti-rasistă, lăsând această problemă la nivelul simplu al percepţiei sociale politically correct. În acest caz, firul narativ al poveştii - lui Vasile nu-i face plăcere să-şi sape singur şanţul, aşa că preferă să mituiască subtil un ţigan să-l sape, promiţându-i că-i va boteza copilul - nu creează un fond comic pronunţat, definibil drept comic de situaţie. Poveştii îi rămâne, deci, rolul de oferi premisele unui altfel de comic, urmărit cu predilecţie de film, comicul de limbaj.
Dacă urmărim structura personajelor, Vasile e un Moromete mutat din Siliştea-Gumeşti într-un sat din inima Ardealului, care, deşi nu are de înfruntat aceleaşi probleme ca personajul lui Preda, împrumută cu succes capriciile moromeţiene precum ironia aspră, firea autoritară, tergiversarea, spiritul independent al personajului reliefat aici în relaţie cu soţia sa (şi predat ca o lecţie de viaţă lui Petre, în legătură cu subordonarea femeii faţă de bărbat). Până şi Lucreţia devine o Catrina cicălitoare, bisericoasă, care cedează într-un final în faţa soţului ei. Regizorul subliniază firile personajelor prin cadre distincte, precum cel prin care o vedem din spate pe soţie cum pleacă ţanţoşă la biserică sau cel în care Vasile îşi pune nervos ţigara la pălărie şi începe să dea stângaci cu sapa în pământul arid. Totuşi, chiar şi în cazul acestui procedeu, efectul comic este potenţat de măsura limbajului, deseori subliniat prin prim-planuri în care este înfăţişat personajul (cel mai des, Vasile) cum vorbeşte, analizându-i-se mişcările faciale din care par a fi extrase grimasele sau mimica, pentru a lăsa loc cuvintelor.
Am hotărât, aşadar, că pilonul fundamental pe care se sprijină umorul acestui film este limbajul. De ce e el atât de urmărit? Nu, oare, pentru că, pentru spectatorul de rând, reprezintă un soi de exotism, care-l atrage şi-l face să râdă prin insolitul său (lăsând la o parte prestaţiile actoriceşti impecabile ale actorilor Adrian Titieni, Gabriela Popescu şi Sergiu Costache)? Dar dacă extragem ardelenismul neaoş al replicilor, căruia nu-i contestăm autenticitatea în cazul acelui mediu, cât anume din efectul comic al filmului mai rămâne în picioare? Intuiţia care se naşte, atunci, asupra filmului, este că regizorul nu a urmărit într-atât portretizarea unui anumit mediu, comunităţi sau mentalităţi, din moment ce faptele prezentate sunt universale şi nespecifice doar pentru acea zonă geografică, ci mai degrabă reliefarea felului de a vorbi a unor personaje, sprijinindu-se pe câteva crochiuri şi ele, deja propuse în literatură. Dacă facem o paralelă cu un film similar, Chefu' al lui Adrian Sitaru, atitudinea "oralo-filă" pentru graiul ardelenesc limitează experienţa vizuală la una auditivă, deşi imaginea ambelor filme este ireproşabilă. Diegeticul anihilează mimesis-ul acestor două filme (sau îl înăbuşă, cel puţin), făcând din ele cronici ale oralităţii, folosite în scopul amuzamentului. Revenim însă la întrebarea de la început - este acest lucru condamnabil?
În cazul în care coloratura limbajului duce spre o formă fără fond, în cazul actorilor, spre un contre-emploi folosit ca truc teatral (cioacă), da. Şanţul lasă această impresie, poate, datorită sublinierii acestor trucuri prin poziţionarea camerei, care dă consistenţă şi îngroaşă înjurăturile şi expresiile regionalistice şi aşa destul de frecvente în scenariu şi datorită economiei textului pretată la un scurtmetraj, în care, în esenţă, se vorbeşte mult şi se întâmplă puţin. Chiar dacă această accentuare este prezentă cu rolul clar de a distra publicul, ea nu este orişicât supărătoare, astfel încât să pară extrasă din plauzibil sau din verosimilul poveştii şi să constituie, într-adevăr o formă fără fond. Fondul este asigurat filmic şi prin alte elemente care să susţină integrarea limbajului într-o cultură specifică - de la arhitectura caselor, peisaj, până la mâncare, fond muzical (Vocea Satului, Învârtita de pe Someş) şi intervenţia altor personaje. Din acest punct de vedere, Chefu' pare mai condamnabil. Filmul lui Adrian Silişteanu se situează, în schimb, la limita dintre omagiu realist adus unui personaj veridic, al cărui limbaj (element de fundal adus în prim-plan) reprezintă deliciul publicului şi scheci de televiziune despre ţăranii ardeleni (români şi ţigani, deopotrivă) care înjură mult.