Şanţul e o poveste atipică pentru cinemaul românesc, şi pentru cinema în general. Pentru că Şanţul chiar asta e, o poveste, o snoavă atemporală adusă în modernitate de câteva elemente de scenografie şi referinţe socio-culturale (la radio se aude Antena Satelor, ţigările bune, pe care copii le aduc la oraş, etc.).Vasile (jucat de Adrian Titieni), este un personaj de snoavă: este un leneş (isteţ) în stare să evite şi să amâne la nesfârşit toate sarcinile impuse de normele sociale: ca să nu meargă la biserică, îi spune nevestei că rămâne acasă să sape şanţul; îl convinge apoi pe ţigan să-i sape şanţul după ce se învoieşte să-i boteze copilul; ca să scape de gura nevestii, care acum trebuie să boteze un "ţâgănuc", se enervează făţiş şi ameninţă că astupă şanţul, ştiind că femeia o să cedeze până la urmă.
Snoavele, prin definiţie, sunt naraţiuni orale (deşi popularizate în scris) şi ca atare se pretează unui mod de povestire care să asigure o legătură directă între povestitor (sau actor), de a cărui charismă şi abilitate depinde receptarea operei, şi spectator. Calitatea filmului constă tocmai în faptul că reuşeşte să depăşească această problemă şi să livreze cinema dintr-un material şi o structură care nu sunt elaborate cu acest scop, şi, pe această cale, să deschidă către cinema un teritoriu practic neexplorat.
Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj românesc în competiţie - Betoniera (r. Liviu Săndulescu, 2012)
Betoniera e o poveste urbană de capă şi spadă, care se derulează în cheia Noului Cinema Românesc: un bărbat (Mimi Brănescu) se revoltă împotriva sistemului care îi bruiază intimitatea şi blochează cu propria maşină betoniera care nu îl lasă să doarmă. Bătălia cu zgomotosul monstru de metal pe roţi, se dă la foc mic cu reprezentanţii lui umani: patronul străin, care supervizează personal lucrările de pe şantier, şi poliţiştii de la circulaţie. În apărarea bărbatului sar presa TV şi veşnicul vecin pensionar, gata oricând să dea o părere dacă televiziunile sunt în zonă. Miza filmului este de a surprinde tocmai acest foc mocnit şi modul în care conflictul (nu) escaladează în lumea modernă: individul nu mai are resursele pentru a duce astfel de bătălii şi nici curajul. Betoniera lucrează de nopţi în şir şi de-abia acum, locatarul nemulţumit, a ajuns la pragul la care e gata să iasă din confortul casnic. Maximul pe care şi-l permite este să blocheze betoniera şi implicit un drum public. Protestul lui, deşi susţinut de popor (televiziuni şi vecini), e inutil pentru că monstrul e prea mare: betoniera, patronul care îşi permite să plătească amendă şi să lucreze ilegal, poliţiştii care vor doar să aplice legea în litera ei şi să plece mai repede acasă, toţi sunt doar oglindiri ale Oraşului, ale betonului, care se extinde necontenit, zgomotos şi absurd, şi apasă asupra individului care îşi vede propriul areal îngrădit. Iar individul modern, mai mult decât să se blocheze în adăpostul maşinii şi să claxoneze, nu poate. Când lupta devine fizică, bărbatul îşi dă seama că mai mult nu poate, primeşte şi el, ca şi patronul, o amendă ridicolă, şi se refugiază în micul lui apartament, sanctuar închis cu termopane şi jaluzele.
Premiul "Andrei Toncu" pentru Cea mai bună coloană sonoră - Ioan Filip (sound designer) pentru Treizeci - (r. Victor Dragomir, 2012)
Treizeci e un film de treizeci de minute care pleacă de la o aniversare (evident treizeci) care reuneşte vechea gaşcă din liceu. Întors în oraş pentru eveniment, protagonistul (Andrei Mateiu) parcurge un fel de noapte a amintirii. Gradual, la început în amintirile celorlalţi, apoi prin propriile lui acţiuni, tânărul de treizeci se transformă în adolescentul de altădată, un personaj mult mai interesant, după spusele celorlalţi dar şi după propria lui părere. Bărbatul are toate atributele succesului dar tânjeşte după eul adolescentin. În contrast cu bărbatul comod, dependent de maşina în care îşi petrece aproape o treime din existenta diegetică, băiatul de liceu este un atlet. În contrast cu telefonul scump, la care o iubită anonimă sună cu insistenţă fără să i se răspundă, regizorul pune imaginea unui cuceritor fără griji. Când fosta prietenă din liceu apare la întâlnire cu noul iubit, avem toate premisele transformării. Şi aici, intervine Ioan Filip, sound designer-ul, cu "felul în care foloseşte sunetele pentru a elabora povestea şi a o face mai consistentă şi mai tangibilă şi pentru felul frumos în care muzica diegetică este transformată în muzică de film". Am citat din motivaţia juriului, este primul premiu pentru coloană sonoră acordat unui român în cele şapte ediţii ale NexT. În Treizeci, coloana sonoră este primordială în crearea acelei fluenţe diegetice care uneşte cele două lumi (real şi amintire re-trăită) şi care permite eroului, să redevină adolescent fără ca transformarea, care este violentă (îşi sărută fosta iubită împotriva voinţei ei şi apoi îi ia la bătaie prietenul actual), să devină ridicolă, nesustenabilă sau patologică.