Competiţia NexT 2013
Competiţia oficială din acest an a numărat 23 de filme din 16 ţări. Cei doi selecţioneri ai festivalului, Irina Trocan (care contribuie cu cronici şi eseuri de mare anvergură teoretică în revista Filmmenu) şi Andrei Gorzo (poate cel mai bun critic de film român post-Alex. Leo Şerban) au reuşit o performanţă cu adevărat impresionantă - să prezinte o selecţie de filme care menţin echilibrul între esteticile populare şi modurile de expresivitate cinematografică inovatoare după ce au văzut peste 1.000 de filme înscrise în competiţia preliminară. Lista celor doi îndeplineşte şi un alt deziderat. Pe de o parte, prezintă publicului filme care au confirmat deja la cele mai importante festivaluri, dar care nu au mai rulat în România şi, pe de altă parte, cuprinde filme care abia încep să fie descoperite. Fiindcă - nu-i aşa? - scurtmetrajul şi mediumetrajul sînt formele care înlesnesc inovaţia şi explorarea formelor cinematografice.
Din punct de vedere politic, un scurtmetraj sau un mediumetraj pot fi oglinda unei lumi văzute în toată strălucirea şi abjecţia ei sau pot fi ceea ce sparge acea oglindă, o forţă care să îţi arate că nu vezi cu adevărat şi că ceea ce vezi este o formă captivă, o imagine menită să manipuleze şi să controleze. În cazul unor filme precum Panihida (r. Ana-Felicia Scutelnicu, Republica Moldova / Germania, 2012, 59\') sau Misterio (r. Chema García Ibarra, Spania, 2012, 12\') - care a cîştigat, în cele din urmă, şi Premiul "Cristian Nemescu" pentru Cea mai bună regie, cineaştii aleg să prezinte o lume în care credinţa joacă încă un rol foarte important, chiar dacă în filmul spaniol aceasta este responsabilă pentru crearea unor situaţii absurde şi comice. În filmul Anei-Felicia Scutelnicu sînt prezentate ritualurile de înmormîntare dintr-o comunitate rurală, cu un accent puternic pe cinema-ul etnografic. Venind dintr-o modernitate extremă, grija exagerată pentru viaţa de apoi manifestată de protagonişti poate părea absurdă. În Misterio, superstiţiile trecutului întîlnesc superstiţiile prezentului, protagonista fiind influenţată atît de mediul catolic, absurd de religios în care trăieşte, cît şi de pasiunea pentru lecturile de popularizare ştiinţifică. În consecinţă, Dumnezeu este înlocuit de o altă fiinţă superioară, extraterestră.
Şi viii plîng /Os Vivos Tambem Choram (r. Basil Da Cunha, Elveţia / Portugalia, 2012, 30\'), pelicula care a cîştigat Trofeul NexT pentru Cel mai bun film, aduce de asemenea în prim-plan o lume halucinantă suprapusă pe fundalul unei modernităţi postindustriale extrem de actuale. Ze este un docher care lucrează în portul comercial din Lisabona. Singurul lucru care îl ţine în viaţă este ca într-o zi să reuşească să strîngă îndeajuns de mulţi bani pentru a putea pleca cu vaporul în Suedia şi a începe o viaţă mai bună. Atunci cînd planurile sale eşuează, acesta ajunge să omoare şi este închis. Adevăratul film începe abia în acest moment. Dacă "ceea ce s-a întîmplat" este relatat într-o manieră cvasidocumentară, Basil Da Cunha ne arată şi visul împlinit, cu alte cuvinte, "ceea ce s-ar fi putut întîmpla". Îmbrăcînd uniforma de căpitan, protagonistul este eliberat ca prin minune şi calea către vaporul care îl va duce în Suedia este liberă. Filmul devine astfel mediul de expresie favorabil imaginilor onirice. Pe acordurile cîntecului Estranha forma de vida de Amalia Rodrigues şi însoţit de o iguană cu puteri magice şi de prietenul său din mahalaua lusitană, Ze îşi vede visul împlinit. La fel ca într-un roman sud-american, realitatea magică şi halucinantă se naşte din cotidianul cel mai abject. Fie că sînt priviţi prin lentila documentaristului sau prin oglinda convexă a vizionarismului poetic, oamenii lui Basil Da Cunha sînt întotdeauna teribil de vii.
Bănuiesc că raţiunea pentru care juriul format din Chris Tidman, Roar Skau Olsen, Michèle Driguez, Hervé Le Phuez şi Radu Jude nu a premiat filmul Fotoliul / The Chair (r. Grainger David, SUA, 2012, 12\') este asemănarea stilistică evidentă cu Beasts of southern wild, însă, în ceea ce mă priveşte, cred că este o realizare cinematografică superioară filmului lui Chema García Ibarra. Similarităţile cu filmul lui Benh Zeitlin includ plasarea acţiunii în Sudul american, prezentarea unei comunităţi marginale, perspectiva de copil a povestitorului care încearcă să înţeleagă moartea mamei sale şi afinitatea acestuia cu visul lucid. Dincolo de asemănări, cred că ceea ce diferenţiază filmul lui Grainger David de Beasts... este textul, în realitate un amplu poem în proză de mare forţă. Nici un cadru din filmul regizorului american nu te face să bănuieşti că urmăreşti pînă la urmă un film de licenţă.
Nu au lipsit, bineînţeles, filmele ieşite direct din modernitatea imediată, filmele care reflectă psihozele sociale ale momentului sau ameninţările viitorului ultratehnologizat, lumea virtuală în care rugina şi praful nu au loc şi, cel puţin în principiu, orice este posibil. Foame / Eat (r. Moritz Krämer, Germania, 2012, 7\') este un film despre grija absurdă pentru propria siluetă, despre psihoza colectivă a slăbitului cu orice preţ. După o şedinţă foto, Helen, modelul înfometat începe să mănînce tot ceea ce găseşte în cabina de machiaj, inclusiv pereţii şi tencuiala şi sfîrşeşte prin a se înghite pe sine însăşi transformîndu-se într-un ghem de carne informă care se consumă singură. Mult mai optimistă este minunata lume nouă prezentată în Marion (r. Julian Zuazo, Spania, 2012, 18\'). Orice fantezie este îndeplinită în cadrul unei lumi virtuale la care ai acces prin intermediul unei căşti de Virtual Reality asemănătoare celor folosite în cazul jocurilor video. Universul creat, jocul înlocuiesc viaţa cotidiană şi chiar relaţiile de dragoste. Din punct de vedere vizual, filmul îmi aminteşte de interioarele din Mulholland Drive.
Despre NexT 2013 ar fi foarte multe lucruri de spus, însă diversitatea evenimentelor şi a proiecţiilor propuse face acest lucru aproape imposibil. Nu pot decît să vă încurajez să includeţi festivalul în agenda personală. Nu veţi regreta. Fasten your seatbelt. It\'s gonna be a bumpy ride!