Începem cu un nou proiect, ce a zâmbit emoţionat, pentru prima dată sub reflector, la festivalul de teatru judeţean Lyceum, Botoşani (care, fie vorba între noi, a ajuns în 2013 la ediţia a XVII-a). Este vorba despre un spectacol de Cezara Munteanu şi Ilinca Anamaria Prisăcariu, cu puţin ajutor din partea prietenilor Lenuş şi Gelu: ampiticipecreier.com.
Spectacolul acesta ne-a demonstrat că, până la urma urmei, the sky is the limit. Totul a început cu o postare despre profesorii care ne limitează şi ne împiedică să fim şi să facem ceea ce ne dorim. A continuat cu o serie de întrebări, printre care s-au numărat "dar ce vreau eu să fiu, de fapt?" şi "dacă asta e ceea ce îmi doresc, ce mai contează?". La un moment dat a intervenit "dacă sunt singura care trece prin asta?", iar, într-un final, acestea au ajuns întrebările cheie ale spectacolului. Am vorbit cu Lenuş (Teodora Moraru) despre o idee pentru o piesă, apoi cu Vlad (Galer) şi Sabina (Bălan), dacă ar fi interesaţi să "o punem de un text" din postările de pe blogurile noastre şi au fost de acord. Toate bune şi frumoase, s-a conturat o idee care avea ca în finele lui martie 2013 să se concretizeze, sub numele de "ampiticipecreier.com" şi să mergem cu ea la Lyceum. Am mers.
Piticii Adei au reuşit, prin normalitatea şi absurditatea lor, să creeze o legătură nemaipomenită cu sala, plină de puşti şi oameni mari deopotrivă. Iniţial aveam tendinţa să spunem că e un exerciţiu de căutare, tipic adolescentin, dar am realizat că e mai mult decât atât. Ne-am lămurit cu primul pas pe care l-am făcut în scenă, la primul surâs pe care l-am simţit din public, că aici e vorba despre "noi".
"ADA 1: Ai scris şi nici măcar nu ştii despre ce ai scris. / ADA: E teatru! Crezi că te întreabă cineva?"
ampiticipecreier.com e un spectacol pe simţit, nu pe întrebat, ori pe presupus. Noi, cei din distribuţie, ne-am suprapus cu sala, care ne-a dat o lecţie monumentală (şi nu mă feresc sa folosesc acest cuvânt) în seara spectacolului, pe 1 aprilie 2013: cât de important este să fii "aici şi acum". Spectacolul nu a fost al nostru, ci al lor. În acea seara, toţi spectatorii au constituit Atelierul de teatru, prin faptul că au ales să-şi dăruiască un moment. S-a creat o legătură specială, care ne-a făcut să credem cu adevărat în ceea ce am spus la început: the sky is the limit. Ceea ce mă duce cu gândul la o notiţă din telefonul meu, din data de 24 martie 2013, când încă mai jonglam cu textul: "În Atelierul de teatru înveţi să fii tu în situaţia dată, nu să te joci de-a a fi cineva. Nu-i v-aţi ascunselea. În momentul în care ajungi la asta, te desăvârşeşti, într-un fel. Reuşeşti să dăruieşti la capacitate maximă. Până la urmă, despre asta e vorba. Asta faci pe scenă, îţi dai inima. Iar când ajungi să te desăvârşeşti din punctul acesta de vedere, ajunge să-ţi placă să-ţi dai inima, să iubeşti să faci asta. Nu spune nimeni că-i uşor, dar nu prea poţi compara asta cu nimic... E ca şi cum ai gusta o bucăţică din soare, dar fără să te arzi sau să orbeşti, pentru ca, în timp, tu, actorul sau spectatorul, să poţi muşca din soare ca nebunul..." Despre asta a fost vorba. Ne-am înfruptat împreună din soare şi a fost atât de bine! Din acest motiv, ne înclinăm şi mulţumim publicului nostru drag pentru că există.
Aprilie acesta frumos, pe care l-am dori puţin mai călduros, ce-i drept, ne păstrează un eveniment special. AmFiTeatru - festival de teatru adolescent, organizat de Atelierul de teatru împreună cu Asociaţia Culturală Amfiteatru-2006, în parteneriat cu Primăria Botoşani, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani şi Memorialul "Ipoteşti", ajunge în 2013 la cea de-a cincea ediţie. Mai exact, în perioada 24-28 aprilie 2013 (imediat...), în Botoşani se va vorbi româneşte despre cultură. Pe lângă vorbe, vom avea şi fapte: spectacole de teatru, activităţi speciale, oameni frumoşi, poezie şi multe altele. La finele lui aprilie vom atinge vârful iceberg-ului, dacă e să vorbim în termeni interesanţi... Cu alte cuvinte, până acum nu am stat degeaba. La nivelul judeţului s-au organizat activităţi cu scop de responsabilizare a comunităţii, acţiuni de ecologizare şi spectacole de teatru pentru copiii instituţionalizaţi. Vorbim mai pe îndelete zilele ce urmează. Se preconizează zile cu teatru adolescent, mult şi frumos.
Odată cu festivalul... Mă gândesc de ceva timp cum să formulez asta...
Fără alte introduceri: Gufi se întoarce! Minunate, încurcate şi nesfârşite sunt căile teatrului! "Nu e om mai fericit decât acela care nu are nimic de dorit", spune, plin de sens, nemuritorul Gufi. De vă este dor, frică, de vă e fericire, împlinire, vă plâng copiii ori sufletele, de vi-s ochii plini de lacrimi de tristeţe, ori de bucurie, de vă e lehamite ori sunteţi curioşi despre viaţă, trebuie neapărat să (re)vedeţi spectacolul Şcoala lui Gufi, după Ţara lui Gufi de Matei Vişniec! Acesta va fi jucat în afara competiţiei. Prevăd stări interioare schimbătoare, de la râs până la semne de-ntrebare. Dacă Gufi revine, înseamnă că mai are ceva de spus. Iar dacă le zice bine, de ce să nu-l ascultăm? Iar dacă ne ciulim urechile bine de tot, sigur vom deprinde şi văzutul.
Apropo de asta... Revin şi repet: oamenii frumoşi există. I-am văzut şi pot confirma. Aşadar, în final de condei, am dori să mulţumim unor oameni speciali, atât de departe de noi, dar totuşi atât de apropiaţi sufletelor noastre. Este vorba despre un grup de botoşăneni stabiliţi în Canada, la Montreal, care, alături de domnul profesor Vania Atudorei, ne sprijină în organizarea festivalului de teatru adolescent AmFiTeatru. Este vorba despre Elvira şi Narcis Martincu, Dana şi Cristi Asiminoaie, Camelia şi Marcel Lascarache, Dana Sasu, Viorica Vasilica, Cristina şi Olimpia Toma.
Când am pomenit de oameni frumoşi, mi-am adus aminte de momentul în care aceste persoane au acceptat să participe la o simplă conferinţă pe Skype, în februarie, la propunerea Elvirei Martincu, pentru a discuta despre ceva ce noi, puştii din Botoşani, facem pentru că ne place şi credem cu tărie într-un mai bine pe care ni-l formăm de unii singuri, prin muncă. Din primele momente au fost extrem de receptivi, întâlnirea de peste Ocean, cu plăcinţele moldoveneşti, transformându-se într-o legătură de la inimă la inimă. Ce au făcut oamenii aceştia după, stă sub puterea noastră de a mulţumi îndeajuns. S-a reuşit, în Canada, o mobilizare incredibilă a românilor, oameni care, fără să ne cunoască, au avut încredere în noi şi ne-au oferit sprijinul lor. S-a strâns, astfel, o sumă importantă, bani ce vor fi investiţi în organizarea festivalului. Am avut genul acela de sentiment, de frumos, de pur, de legătură formată atât de simplu, pentru că am găsit nişte oameni care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu noi. Cuvintele de mulţumire nu ajung, aşa că ne rezumăm la simţit. Ce-i în suflet nu-i minciună...
Îmi dau seama, din nou, că tot ce avem mai bun pe lumea asta sunt oamenii şi trebuie să avem grijă de ei. Începând cu nişte idei, cu nişte activităţi micuţe, continuând cu spectacolele şi cu atmosfera de festival, cu teatrul şi nu numai... Totul înseamnă oameni, iar oamenii sunt minunaţi. Fie pitici, văzători, descoperitori ori dăruitori, ei şi noi suntem acolo, iar unii fără alţii am fi degeaba.
Nu ne oprim aici. Va urma...