Treizeci se agaţă de o aniversare pentru a povesti despre o posibilă ratare. La treizeci de ani bărbatul poate fi, aşadar, nenatural de vesel sau în pragul depresiei. Cei care sunt la mijloc, nu se văd în cazul dat. Treizeci de ani povestiţi în treizeci de minute înseamnă aici grabă nebună, club hopping, iubiri ratate, căutări şi tatonări între foşti şi posibili parteneri şi un moment în care disperarea se traduce într-o revizitare a lui Denis Lavant alergând de mama focului pe Modern Love (David Bowie) în Mauvais sang al lui Leos Carax. Toate astea sunt spuse prin intermediul unei structuri narative coerente, în care ritmul de viaţă al protagoniştilor este reflectat de ritmul filmului însuşi.
În acvariu o virează înspre citate din film şi literatură, punând în centrul atenţiei un cuplu de studenţi care trăiesc periculos: asta înseamnă, de fapt, o dragoste fără direcţie, care face slalom printre pupături, Salinger, plesnituri, Godard, comportamente compulsiv obsesive şi, în final, frigiderul plin care rezolvă, cel puţin pe moment, orice amor năbădăios de student. Mai ritmat în prima parte, filmul lui Tudor Cristian Jurgiu îşi încheie povestea exact atunci când protagoniştii îţi devin suficient de antipatici încât să nu mai vrei să-i mai vezi.
Ovo, un scurt franco-român, se joacă şi el de-a nenaşterea: copilul care, la vârsta de cinci ani, refuză să iasă din burta mamei, respinge promisiunile gen tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi preferă să sufle în lumânările de pe tort direct din învelişul protector de care nu se mai satură. Fermecătoare, însă doar la îmceput, este abordarea: totul este tratat de către toată lumea la modul cel mai normal cu putinţă, singura întrebare rămânând aceea legată de când anume se va decide Ovo să iasă la lumină. De acolo încolo însă, jocul cu Ovo rămâne doar un exerciţiu stilistic şi cam atât.
La capitolul "uitaţi-vă dacă îndrăzniţi" intră La bifle, tradus (cu suficientă aproximaţie încât să nu spună mare lucru sau să spună altceva) Pălmuiala. Aici se vorbeşte de amor într-o retorică gen kung-fou, la care se adaugă o mână de personaje cu obsesii sexuale suficient de puternice încât să devină punctul central în jurul căruia se învârt discuţiile, acţiunea, personajele însele. Luând în râs (cu ironie tandru-pornografică) supereroii încărcaţi de testosteron ai filmelor făcute la kilogram, scurtul în discuţie se foloseşte de trucurile lor pentru a spune o poveste (sub)urbană, cu un umor crud şi nealuziv: aici totul e la vedere.
La capitolul "explorarea feminităţii în starea ei incipientă şi / sau stare complet dezvoltată" intră scurtmetrajul britanic Good Night şi cel croat I Am a Self-Made Woman. Primul are în centru două adolescente care au despre sexualitatea feminină idei mult mai preconcepute decât poate îşi închipuie chiar ele însele, şi care forţează nota când vine vorba de distracţie în creierii nopţii. Marea calitate a filmului este tocmai aceea că nu face ce fac ele, respectiv el nu forţează nota, ci îşi expune povestea curat, suficient de alert şi creând un anumit orizont de aşteptare, care, până la final nu ştii dacă ţi se confirmă sau nu.
Aceleaşi probleme par a încărca şi existenţa unor adolescente croate, care nimeresc pe un platou de filmare (unde sora uneia din ele e machieuză) şi urmăresc din off filmarea unui soap, după ce uneia din ele mama îi descoperise blogul nu tocmai ortodox. Contrastul dintre femeia resemnată cu viaţa şi meseria ei, dar cu aspiraţiile personale praf (nu o spune, dar se citeşte asta în modul în care îşi târâie existenţa) şi adolescenta rebelă care se teme la modul cel mai serios de mamă şi de tată, este pus în pagină cu suficient meşteşug încât supa în familie de la final, asezonată cu priviri complice, secrete şi o atmosferă domestică foarte familiară nouă să rezolve cel puţin pe moment bătăile de cap ale tuturor. Şi ale noastre, ale privitorilor.
Betoniera este o poveste urbană, într-un peisaj urban dominat de personaje suburbane care se aliază împotriva omului simplu, locuitor de cartier, privat de somn din cauza betonierei ce lucrează la turaţie maximă în creierii nopţii. Ceea ce se întâmplă acolo este prea cunoscut pentru toată lumea (abuzatul recurge la gesturi extreme şi are parte de reacţii total debile), situaţiile care degenerează în absurd sunt acceptate de noi, privitorii cu zâmbetul amar care zice că am văzut şi că ştim multe, iar distribuţia care funcţionează impecabil şi stilistica atât de prizată a neorealismului românesc fac din filmul în discuţie o reuşită cap-coadă.
Şanţul lui Adrian Silişteanu vine cumva în continuarea Chefu'-lui lui Sitaru, dar se desprinde de acesta, urmându-şi propria cale. De departe favoritul meu personal, acest scurt, pe lângă o poveste cu cârlig, pe lângă actori cărora rolurile le vin ca turnate şi pe lângă umorul spumos, mai are o calitate de necontestat: este (poate) al doilea film văzut de mine (după Chefu') în care toate se petrec în Ardeal şi se vorbeşte în grai curat ardelenesc, iar ăsta e un mare plus, în condiţiile în care e plin de filme plasate în Ardeal, unde dulcele grai bucureştean e nelipsit. Subiectiv sau nu, obiectiv sau nu, eu cu ăsta ţin.