Oglindirea tabloului Violonistul verde de Chagall, în recitalul lui Florian Vlashi

În cadrul stagiunii artistice a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la 6 aprilie 2013 a avut loc un recital deosebit de interesant al violonistului spaniol Florian Vlashi [1]. Pornind de la celebrul tablou al lui Marc Chagall, intitulat Violonistul verde (1924), publicul sălii George Enescu a putut audia lucrări pentru vioară solo, foarte rar interpretate pe scenele din România, unele chiar în primă audiţie mondială. Ca un omagiu adus pictorului suprarealist, Marc Chagall, născut în Bielorusia şi naturalizat în Franţa, violonistul Florian Vlashi de origine albaneză a interpretat într-o manieră cu adevărat plastică lucrări precum: Solo-Solissimo, compusă de Karmella Tsepkolenko, The green violonist [2] (de la obra Dos cuadro de Chagall) de José Luis Turina, Le sang s'irise le coeur tinte (del cuadros El violonista verde de Chagall - 2013) de Cesar Aliaj-primă audiţie mondială, Deux mélodies hebraïques de Maurice Ravel, (Kaddish, L'énigme éternelle), Mikka de Iannis Xenakis şi A Paganini de Alfred Schnittke. Pe ecranul postat în dreapta scenei rulau imagini ale operelor lui Chagall, cu precădere cele din seria Violonistul: Le violoniste (1914), The Fiddler (1912), Le green violinist (1924), Violonistul albastru, Paris par la fenêtre (Parisul prin fereastră, 1913), Bride with Blue Face (Mireasa cu faţa albastră), alese cu mult simţ estetic.

În recitalul său de la Bucureşti, Florian Vlashi a demonstrat o violonistică de înaltă ţinută, o diversitate coloristică pornită din traducerea sensurilor muzicale în mişcări instrumentale perfect stăpânite, unele de mare virtuozitate. A cânta o seară întreagă solo este un efort imens. Mai ales atunci când lucrările interpretate sunt scrise cu precădere neviolonistic, uzând de intervale ce necesită o digitaţie sofisticată şi soluţii tehnice ingenioase. De la flageolete, ricoché, bariolaje, spiccato, glissando pe toată tastiera, duble coarde, acorduri şi până la efecte timbrale de sul ponticello, flautato, pizzicato de mână stângă, artistul obţinea culori asemănătoare vocii umane dar şi altor instrumente.


În lucrarea Solo-Solissimo de Karmella Tsepkolenko se puteau auzi invocaţii ca de mantră AOUM. Silabe scurte, repetate alternau sau se suprapunea cu sunetele viorii în tremolo. O serie de disonanţe aspre contrastau cu unisonurile bine calibrate.

După cum mărturisea interpretul însuşi, în lucrarea Violonistul verde de J.L. Turina, încerca să îşi imagineze ceea ce ar fi cântat violonistul din tabloul lui Chagall. Probabil este o evocare a dorului de patrie. Pe acelaşi subiect al violonistului există mai multe versiuni timpurii create de Chagall. De fapt, moştenirea lui religioasă şi culturală este iluminată de figura violonistului care dansează într-un sat. "Chabad Hasidim al copilăriei lui Chagall credea că este posibil să ajungi la o comuniune cu Divinitatea prin muzică şi dans, iar scripcarul era o prezenţă esenţială în diferitele ceremonii şi festivaluri" [3].

Piesa lui Cesar Aliaj Le sang s'irise le coeur tinte este o convertire a imaginii plastice în sunete, făcută cu ajutorul calculatorului. Da, există de o vreme programe cu ajutorul cărora imaginile plastice se pot metamorfoza în sunete, iar 'pădurea adormită' poate fi trezită la viaţă.


Lucrările de factură religioasă ale lui Maurice Ravel, Două melodii evreieşti, au beneficiat de sunetul tânguitor al viorii lui Florian Vlashi. Era ceva acolo precum un bocet, derulat pe coarda gravă a instrumentului, cu un vibrato calm, reţinut, dar foarte expresiv şi cu o tehnică de arcuş rafinată, louré subtil realizat.


Lucrarea Mikka de I. Xenakis te făcea să uiţi că sunetele sunt emise de un instrument de coarde. Păreau sunete imposibile, care sparg orice tipare.


Recitalul violonistului Florian Vlashi s-a încheiat cu o lucrare de mare dificultate tehnică, A Paganini de A. Schnittke, în care toate 'caznele' pe care le are de îndurat un violonist erau surmontate dezinvolt. Se puteau recunoaşte motive din câteva capricii paganiniene (nr. 5, 6, 9, 16, 17, 19, 23, 24). La sfârşitul opusului lui Schnittke, după ce toată tehnica viorii fusese trecută în revistă prin pasaje de mare virtuozitate acordajul viorii a fost modificat (scordatură), coarda sol fiind coborâtă până la re din octava mică, generând un efect sonor spectaculos.

Tot în aceeaşi seară am ascultat pe baritonul Radu Ion, masterand anul II, la clasa prof. univ. dr. Ionel Voineag. A obţinut premii la concursuri de interpretare, a susţinut concerte şi a colaborat cu Opera Naţională (rolul Mauricio din opera I Quatro Rusteghi de Wolf Ferrari). Acompaniat la pian de doamna lect.univ.dr. Cezara Petrescu, Radu Ion a interpretat: Languir me fais de George Enescu, Octombrie şi Baladă de Valentin Timaru şi Veselie de Pascal Bentoiu.


Am remarcat calităţile vocale deosebite ale lui Radu Ion, frazarea îngrijită, dicţia clară, vibrato-ul adecvat, bine controlat, precum şi o mare capacitate de transmitere a emoţiei. În piesa Veselie ritmul alert, cu influenţe din folclorul românesc, accentele expresive măiestrit dozate se îmbinau cu onomatopee ca hop, hop, potenţând atmosfera de voioşie. În lucrările având un tempo lent, baritonul utiliza o agogică rafinată, cu mult bun gust.

Publicul a aplaudat îndelung prestaţia artistică şi ideea de confluenţă a artelor.

Acest recital a fost organizat cu sprijinul doamnei conf.univ.dr. Luminiţa Burcă, de la Departamentul Instrumente de Orchestră a Facultăţii de Interpretare Muzicală din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.