Betonul indiferenţei noastre - Betoniera în competiţie la NexT, 2013

E Bucureşti, e noapte şi e vară. La o intersecţie de drumuri înguste, străjuite de case şi blocuri potrivit de înalte, câţiva muncitori, conduşi de un şef grec (Adrian Titieni), lucrează de zor. Nu e rost de linişte şi nici de somn. Nu ştim la ce se lucrează şi nici de ce munca nu se face ziua. Ştim însă, precis, un lucru: un singur om, un singur cetăţean (Mimi Brănescu) reacţionează. Sună la Poliţie, se ceartă cu dirigentele de şantier, încearcă să înţeleagă şi să basculeze realitatea desfigurată sonor de o betonieră şi de slujitorii ei. În sprijinul lui, se mai urnesc, vag, un vecin cu chef de apărut la TV (Alexandru Georgescu) şi soţia / prietena ce îl aşteaptă în apartament cu alune şi oarece compătimire.
 
16 minute rupte din cea mai imediată realitate a epocii pe care o trăim. Departe de politicieni, de comunism, de UE şi de orice fel de alibi extern, betoniera din mijlocul intersecţiei şi singurătatea omului care refuză să-şi predea existenţa în braţele absurdului formează un diptic care ne defineşte mai bine decât orice raport de ţară. În 1989, în piaţa Tien An Men, un om cu o sacoşă în mâna stângă se aşeza în faţa unei coloane de tancuri. În 2012, în Bucureşti, un bărbat îşi înfige maşina în coasta unei betoniere ce îi terorizează cartierul. Deşi vin din realităţi şi culturi diferite, sunt în faţa unor pericole net distincte şi îşi asumă alt fel riscuri, pe cei doi bărbaţi îi unesc două lucruri: curajul propriu şi laşitatea celor din jur.
 
Noul Cinema Românesc (deloc întâmplător, filmul e produs de Anca Puiu şi Mandragora, aceeaşi echipa ca şi în cazul filmelor lui Cristi Puiu) îşi găseşte în Betoniera, scurtmetraj ce va fi parte din Selecţia Oficială a NexT 2013, o ilustrare încântătoare a câtorva dintre preceptele sale: realism crud, fapt cotidian oarecare, ce poate acoperi, prin ne-senzaţionalul său, o largă paletă de întâmplări asemănătoare, personaje ne-judecate şi ne-moralizate de regie, scenariu sau cameră, final deschis, fără concluzii sau poantă, lăsând povestea să curgă mult după genericele de final. Şi ea curge în fiecare bloc, în fiecare intersecţie şi în fiecare anotimp ale timpurilor de beznă morală şi neagră non-solidaritatitate pe care le trăim.