Totuşi, când vine vorba de focus, NexT a organizat serile cu programe speciale, care au adunat sub lumina aceluiaşi proiector, filme din selecţiile altor festivaluri importante de film, precum şi filme reunite, în cazul nostru, după alte principii, precum cel al umorului. Seara comediilor (rulată joi seară la Cinema Corso şi sâmbătă seară la Cinema Patria) a ţinut musai să ne facă să râdem, păstrând totuşi din eclectismul generalizat al festivalului şi propunând, deci, douăsprezece filme cu tipuri de umor diferite. De la animaţii cu umor negru, aproape grotesc, până la suprarealism, gag-uri repetitive seci, umor ceva mai intelectual (de breaslă), pamflete şi parodii, filmele, venind din şapte ţări, inclusiv România, au făcut un fel de mercurial al comediilor pe piaţa internaţională actuală. Cine se aştepta la umor clasic, de tip B.D. în acţiune, şi-a îmbogăţit experienţa vizuală de cineast.
Dacă încercăm totuşi să facem ceea ce am lăudat că nu se poate face, adică să găsim elemente comune, putem nota ca o înclinaţie destul de frecventă - preferinţa pentru comicul de situaţie, în detrimentul celui de limbaj. Iar, ca să fim mai precişi, alcătuim o nouă categorie, cea a comicului vizual. Fie că e vorba despre un bărbat care mestecă biluţe de sticlă şi scuipă becuri (Luminaris, r. Juan Pablo Zaramella), despre o pereche de blugi care, într-o comunitate de nudişti habotnici, duce la executarea celui care îi îmbracă (Studies on Hysteria, r. Matthias Bauerle), despre un bebeluş-ninja care se bate cu un dragon de pluş (Dragon Baby, r. Patrick Boivin) sau despre o trupă indie de trei asiatici cu freză de Elvis care-şi coafează părul în sincron (Flight of the Pompadour, r. Karan Kanghari), amuzamentul vine mai mult din cum este prezentată acţiunea şi nu din acţiune în sine. Putem vorbi de un soi de stilizare cinematografică a acestor filme care scoate în evidenţă (făcând, uneori, mai mult decât evident) ceea ce regizorul doreşte ca spectatorul să găsească amuzant, un soi de săgeată reflectorizantă care te ghidează spre comic, dar care preia din acea situaţie comicul şi îl transferă asupra modului în care este el reprezentat vizual.
Singurele filme care nu apelează la acest procedeu sunt Relax, It's Over, r. Adam Brodie - disputa live a unui cuplu care regizează o emisiune radiofonică despre dragoste şi echilibru într-o relaţie (conflict esenţă / aparenţă), The Green Dogs, r. Matthias Rifkiss - un film despre microbiştii francezi, cu câteva atingeri tematice cu microbiştii români şi cele două filme româneşti din program, Pastila Fericii, r. Cecilia Fermeri şi Cod Roşu al lui Hanno Hoffer, o poveste ironică despre răzbunare şi un caz aparte şi aproape absurd de caniculă.
Şi totuşi... având în vedere aceste orientări pan-cinematografice ale selecţiilor, NexT face un lucru foarte bun publicului spectator care alege să-i treacă pragul, oferindu-i această diversitate, chiar dacă pe alocuri dezorientativă. Pe lângă faptul că mizează şi pe diferenţele de gusturi ale spectatorilor, încearcă să instituie, după câte ne dăm seama, o viziune mai largă şi mai cuprinzătoare faţă de toate genurile de filme abordate. Cine suntem noi, deci, să-i facem clasificări şi să nu ne bucurăm de ce are de oferit?