Câştigătorul, Curfew, r. Shawn Christensen, e un scurtmetraj cât se poate de Hollywoodian, aducând aproape cu episodul unui sitcom despre un bărbat tânăr, dependent de droguri, pe cale să-şi pună capăt zilelor, care primeşte şansa de a mai sta din când în când cu fiica surorii lui (o femeie normală, cu probleme de familie temporare). Pe lângă umorul tipic american de serial de comedie, scurtmetrajul se mai salvează împletind un fir de morală destul de ieftină despre cum trebuie să fii conştient de ceea ce ai şi să nu te laşi doborât de viaţă. Puţin plauzibil ca structură narativă, dar destul de entertaining şi de energic ca stil ca să nu fie un film prost şi să dea un hint de ce a fost ales el drept câştigător.
Death of a Shadow, r. Tom Van Avermaet, e povestea aproape jules-verne-iană a unui fotograf ciudat care capturează umbre ale celor care mor şi le aduce unui la fel de straniu colecţionar. Fotograful, un fost soldat din Primul Război Mondial, prizonier acum al unui pact cu diavolescul colecţionar. Când intervine şi povestea de dragoste cu o prefigurare a unui triunghi amoros dintre fotograf, o domniţă cosânzeană şi un alt soldat, filmul se transformă bineînţeles, într-o parabolă despre sacrificiu. Scurtmetrajul, o producţie Belgia-Franţa, impresionează la nivel tehnic, prin inventivitatea cu care creează un univers bizar, dar ghiduş, care să-ţi explice ţie, spectatorului, cum e posibil ca un aparat de fotografiat să surprindă umbra cu tot cu suflet a unui om. Imaginea şi eclerajul, de asemenea, fascinante. Povestea în sine, pare forţat compactată în spaţiul unui scurtmetraj şi pe alocuri, dezorientantă.
Henry, r. Yan England, prezintă povestea unui pianist bătrân, bolnav de Alzheimer. Filmul încearcă să jongleze cu obiectivitatea unei viziuni dinafară, neimplicate în diegetic şi subiectivitatea psihologică a protagonistului, ajungând chiar să facă un melanj între cele două, în care să-l vedem pe Henry cel tânăr, din memoria lui Henry cel bătrân, lângă acesta din urmă, vorbind cu el. Trucul e delicios pentru că nu e servit de la început, dar pe măsură ce indiciile se adună şi începi să-ţi dai seama că te afli, ca spectator, nu în afara poveştii, ci în capul personajului, filmul începe să-şi piardă din savoare şi să se dezumfle ca un sufleu, pe final, când regizorul alege să motiveze evidentul printr-un citat despre memorie.
The Buzkashi Boys, r. Sam French, e un mini-bildungstroman despre doi băieţi din Afganistan care, petrecând timpul împreună, visează la viitor - unul e un cerşetor orfan care speră să devină un călăreţ Buzkashi (Buzkashi e un sport tradiţional, specific ţărilor din Orientul Mijlociu, un fel de rugby călare în care mingea e o cadavrul unei capre), iar celălalt e fiul unui fierar, sortit să ducă meseria moştenită din generaţie în generaţie mai departe. Pe lângă povestea despre libertate şi visele unor copii care se înfruntă cu greutăţile unui stat măcinat de război şi a unor mentalităţi nu tocmai permisive, filmul (coproducţie americană) e, bineînţeles, contaminat de viziunea străinilor (în acest caz, americani), uşor superioară, dar nostalgic contemplativă, care se vede mai ales din felul cum sunt direcţionaţi cei doi copii conform unui scenariu lipit tematic pe suprafaţa culturală despre care vorbim.
La fel se prezintă şi Asad, r. Bryan Buckley, aceeaşi poveste a unui erou adolescent care se maturizează în timp ce se înfruntă cu viitorul său (de data asta are de ales între a fi un pirat sau un simplu pescar), doar că decorul acţiunii este deplasat în Africa, Somalia.
Cam atât despre Oscaruri, mai multe despre NexT.