Megaliticul sonor al Simfoniei nr. 5 de Bruckner

Monumentalismul din muzica romantică trezeşte mereu uimirea ascultătorului. Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, desfăşurat la Ateneul Român la 12 aprilie 2013, sub bagheta lui Gerd Schaller, a cuprins două opusuri grandioase, unul solistic în cinci părţi - Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră în re minor de Édouard Lalo, solist violonistul Remus Azoiţei, precum şi unul pur simfonic, având o durată de aproximativ 75 de minute - Simfonia nr. 5 în sib major de Anton Bruckner.
 
Plutea o atmosferă de întâlnire festivă între mari muzicieni, asistată de un public foarte numeros, avid de interpretări şi interpreţi ce stârnesc emulaţia (să nu uităm că până la Festivalul Internaţional George Enescu mai este cale de aproape o jumătate de an).
 
În deschiderea serii muzicale de la Ateneul Român violonistul Remus Azoiţei, frecvent invitat de Filarmonica George Enescu datorită succesului pe care îl obţine cu fiecare apariţie a sa, a interpretat Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră în re minor, op. 21 de Édouard Lalo, într-o manieră acaparatoare. Violonistica sa este formidabilă, iar muzicalitatea pe care o etalează te cucereşte instantaneu. Compozitorul francez de origine spaniolă Édouard Lalo a dedicat această lucrare violonistului spaniol Pablo de Sarasate, cel care a şi interpretat-o în primă audiţie în 7 februarie 1875. Ascultând acest veritabil concert de vioară cântat de Iosif Kotek, Ceaikovski, la vremea sa, a început să lucreze la celebrul său Concert de vioară în re major, întrerupându-se din scrierea unei sonate pentru pian.
 
Remus Azoiţei electrizează pur şi simplu auditoriul cu sunetul său, când dens, sclipitor, intens vibrat, cu sublinieri temperamentale ale ritmului tipic spaniol, când duios, sensibil şi calm, reliefat, foarte expresiv. Erau acolo salturi de registru uriaşe, pasaje cântate cu o velocitate dincolo de omenesc, o acurateţe şi o stăpânire a arcuşului cu efecte timbrale perfect adaptate stilistic, o agogică inspirată şi foarte flexibilă, greu de urmărit de orice dirijor, toate catalizate de o imensă poftă de a cânta şi dărui. În Intermezzo, Allegretto non troppo, elementele de virtuozitate erau spulberate cu o uşurinţă a articulării arpegiilor rapide pe toată tastiera instrumentului. Remus Azoiţei cântă cu o mare prospeţime şi dezinvoltură, cumpănind detaliul ori schimbând spontan tempo-ul discursului violonistic. Uneori se întorcea spre artiştii din orchestră spre a le insufla intenţiile sale interpretative. Acorduri, pizzicato de mână stângă, arpegii frânte în spiccato, pasaje în octave cifrate, flageolete, toate impresionau în execuţia lui Remus Azoiţei. Relaţia dirijor-solist-orchestră a suferit pe alocuri în acest final impetuos. Anumite decalaje între flaut şi vioara solistă au proiectat pe alocuri, o oarecare umbră asupra clarităţii fluxului muzical. După opinia mea, dirijorul Gerd Schaller nu a urmărit prea bine solistul. Remarcabilă mi s-a părut prestaţia partidei viorii prime, cu sunetul ei realizat omogen, cu atacul precis şi desenul ritmic bine definit, aducându-şi aportul în sincronizarea cu solistul, în special datorită gesturilor sigure de coordonare făcute de concertmaestru.
 
La cererea publicului, Remus Azoiţei a cântat Gavotte en Rondeau din Partita a III-a, în mi major şi Adagio din Sonata a III-a în do major, pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach, ultima în amintirea profesoarei lui de la Juilliard School, celebra Dorothy DeLay, decedată acum zece ani. Muzica Adagio-ului transmitea un tragism acolisitor. Era prezentă o altfel de virtuozitate, cea a emisiei acordurilor cvadruple la un instrument monodic. Câtă linişte insufla stăpânirea suverană a ritmului punctat ostinat! Pianissimo-ul pe care l-a realizat în secţiunea finală, parcă ţinea timpul în loc.

Publicul a răsplătit şi aceste momente de sublim artistic cu aplauze furtunoase şi ovaţii repetate.
 
După pauză am ascultat Simfonia nr. 5 în sib major de Anton Bruckner, terminată în anul 1878. Lucrarea a fost dedicată lui Karl Ritter von Stremayr, ministrului educaţiei din vremea aceea, fiind o adevărată capodoperă a artei contrapunctice, mai cu seamă datorită părţii sale finale.
 
În prima parte, Adagio, un coral cântat cu ton rotund, plin şi omogen, a declanşat Allegro-ul. Tremolo-ului corzilor li s-a alăturat clarinetul, viola şi violoncelul, unindu-se apoi într-un unison precum un strigăt. Tema principală a răsunat sublim, după care s-a perceput coralul, de astă dată la corzi, agrementat cu modulaţii suave. Astfel pregătită, tema secundă s-a reliefat înnoitor. Apoi, flautul, oboiul şi clarinetul au intonat tema a treia. Muzica părea o luptă interioară, foarte încleştată. Solemn a răsunat şi fragmentul în pizzicato-ul contrabaşilor, din Repriza formei de sonată. În partea a doua, Adagio, sehr langsam, era prezentată o temă cu caracter religios, cântată de suflătorii de lemn într-o atmosferă copleşită de dezolare. A urmat şirul de septime descendente ale corzilor în pizzicato. Impresionantă a fost tema pe coarda sol, intonată de viorile prime în tempo-ul Largo assai.
 
Merită o deosebită apreciere dăruirea, travaliul şi concentrarea interpreţilor, care au cântat una dintre cele mai epuizante partituri din întreaga literatură simfonică. Pagini cu o extremă densitate a scriiturii, brăzdate de o mulţime de notaţii, în special numeroasele alteraţii accidentale, apoi secvenţele interminabile, şirurile de sincope - toate se derulau apăsător într-o tensiune greu de descris în cuvinte. A urmat Scherzo-ul, molto vivace, un veritabil bal câmpenesc [1]. Deşi compus în tonalitate minoră, caracterul dansant era evident. Armoniile consonantice ale suflătorilor induceau, paradoxal, o anumită constrângere emoţională, pe care viorile, prin intonarea unui vals austriac, o dizolvau. Finalul simfoniei reitera unele idei muzicale din părţile precedente într-o prezentare concisă. Corzile grave atacau o temă de fugă căreia viorile îi opuneau o idee asemănătoare Siegfried-Idyll-ei lui Wagner. Secţiunea dezvoltătoare, precum o fantezie fugată, cuprindea o adevărată luptă de motive muzicale. Coda, cu sunetele suflătorilor de alamă, cântând din nou un coral, a întregit într-un mod răvăşitor impresia de grandoare a acestei simfonii.
 
Dirijorul Gerd Schaller a condus ansamblul orchestral cu multă siguranţă, poate prea reţinut ca expresivitate, ducând la bun sfârşit o lucrare simfonică pe care cei mai renumiţi dirijori au abordat-o doar la un anumit moment al carierei lor. Sunt memorabile  înregistrările realizate de Herbert von Karajan, Claudio Abbado, Georg Solti, Daniel Barenboim, Sergiu Celibidache, Otto Klemperer, Nikolaus Harnoncourt, Giuseppe Sinopoli, Wilhelm Furtwängler şi alţii.