Nu rataţi filmul! De suflet. Genul acesta de cadou pe care ni-l face foarte tânărul regizor Benh Zeitlin e rar. Frumos, sfâşietor de frumos, greu de digerat, aşa cum lacrimile înghiţite sunt foarte sărate şi, uimitor, teribil de pozitiv.
Filmul urmăreşte povestea unei mici şi foarte sărace comunităţi din Sudul SUA, aproape transparentă trimitere la nenorocirile care s-au abătut asupra New Orleans-ului şi localităţilor înconjurătoare, la celebrele inundaţii.
Hushpuppy, unul din personajele pe care le vom ţine mult timp minte, este o copilă de culoare, de 6 ani. Mama i-a părăsit, iar ea creşte ca o plantă nu foarte des udată, alături de beţivul ei tată. O poveste realistă, socială, aşadar. Şi regizorul are grijă ca scenografia să fie minimă, îngălată, la limita subzistenţei.
Deseori fără muzică, cu scene în aer liber ciudate, fără explicaţii şi logică, cu filmare din mână şi vocea din off a copilei sensibile şi mintoase, cea care rosteşte cu uşurinţă adevăruri profunde de viaţă, căutând cu atenţie - ce detalii minunate! - sensul şi frumosul în tot ce o înconjoară, filmul acesta te farmecă încetul cu încetul, ca un exerciţiu de intrare în transă.
Ea, cu faţa rotundă şi deschisă, pe care o iubeşte camera, cu părul vâlvoi, ca un Tom Sawyer feminin pornit în aventura vieţii, se mişcă în cel mai neaşteptat road-movie pe care vi-l puteţi închipui.
Jonglare de comic şi tragic, scene frumoase despre lucruri îngrozitoare, fărâme de dragoste acolo unde nu se rosteşte niciodată cuvântul acesta, cu replici scânteietoare şi memorabile.
Tot respectul nostru pentru un regizor atât de tânăr şi arta lui de a filma cu o copilă atât de mică, de a reuşi să scoată de la ea atâtea, să o facă să înţeleagă despre ce e vorba, să fie prezentă în cadru. Aproape tot filmul în chiloţi şi cizme de cauciuc, într-o febrilă aşteptare chinuită a tatălui plecat brusc, în haosul din casa-baracă plină de resturi expirate, Hushpuppy a acestei Quvenzhané Wallis de viitor ţi se cuibăreşte în suflet. În scenele casnice, printre pui, când încropeşte de mâncare, pe râu, tăcând sau pur şi simplu privind. Ca să nu mai spunem de comentariile ei din off despre tată, viaţă şi moarte. Când vin inundaţiile, cu tăcerea de după, comentariul ei e: "Pentru animalele care nu aveau un tată (ca ea!), sfârşitul venise deja".
Fără frică, fără să se plângă o secundă, acceptă viaţa, cu tot ce vine. Tocmai de aceea tristeţea care pluteşte nespus peste toate, e ca o placă de beton deasupra capului, compactă, de lacrimi care nu pot să curgă. Un gen anume de dragoste, un manual de supravieţuire fără efuziuni sentimentale sau lirice. Dur, clar, la obiect. "Când nu voi mai fi, trebuie să ştii să trăieşti" îi spune des tatăl.
Şi, de parcă povestea aceasta simplă de viaţă nu ar fi fost de ajuns să te impresioneze la culme, regizorul brodează pe ea, cu multă fineţe, o poveste secundară, cu accente fantastice. Căci, în paralel, pe măsură ce evenimentele se desfăşoară, se apropie de ei, pe insula lor inundată, o turmă grozavă de bestii, monştri ca nişte porci mistreţi uriaşi, cei care aduc ritmul, suspansul, metafora concretă a răului din jur.
Nu e nimic vulgar aici, nici greţos, chiar când scenele sunt despre inconştientă beţie sau sex. Muzica, când intervine, aduce cu ea energie, bucurie, speranţă.
Niciodată inundaţiile nu au fost arătate aşa. Nefardat, cu apa plină de mortăciuni. Fără peşte de mâncat.
Cadrele largi, cu totul inundat până la orizont şi ei, cei câţiva care au rămas, arătând parcă precum ultimii supravieţuitori ai planetei, separaţi de tot, singuri, un cadru care vorbeşte mai mult şi mai înduioşător decât o mie de cuvinte.
Şi, desigur, mereu, în fiecare cadru, faţa ei împietrită de frică. Scenă după scenă un poem în imagini despre moarte şi tărie morală. "Când animalele se îmbolnăvesc aici, îi pun la o priză din zid", zice tatăl la spital.
Finalul, extraordinar, foarte, foarte emoţionant, o predare de ştafetă mai frumoasă decât în orice basm. Scena de acceptare, ea în sine mai plină de dragoste decât orice altă dramă sau lungmetraj, ar merita să fie predată ca lecţie de viaţă la workshop-urile de descoperire personală.
America sudistă, cu tradiţiile ei, cultura, amestec de credinţe şi voodoo, demnă şi mândră, prezentată altfel, original, nemaivăzut. Foarte trist, foarte, foarte frumos.