Pentru destui, Holocaustul a devenit o poezie pe care o înveţi pe de rost pentru că aşa trebuie sau pentru că aşa zice profesorul de istorie. De multe ori nici nu înţelegi ce reciţi, dar tu spui acolo ce ştii. Cam cum era în liceu şi facultate cu imnul în latină "Gaudeamus Igitur". Gaudeamus igituuur/ Iuvenes dum suuuuumus... Prezent la aproape fiecare celebrare academică din viaţa unui om, cântat de toată lumea şi înţeles de doi (cu exagerare, căci nu am făcut un sondaj cu privire la vorbitorii de limbă latină din capitală). Cam aşa este şi cu exterminarea evreilor în ultimul război mondial. Suficientă lume cunoaşte datele genocidului, dar puţini se pot detaşa de ansamblu, de privirea macroscopică, spre a vedea consecinţele asupra individului şi nu asupra unei societăţi. Asta am apreciat la textul de Tadeusz Slobodzianek, care a modificat perspectiva de analiză a relaţiilor polono-evreieşti, creând un echilibru dramaturgic, îmbinând politicul cu socialul, documentarul-cazul Jedwabne - cu ficţiunea.
"Cazul Jedwabne" rezumă cum polonezii îşi omorau proprii vecini evrei după ocuparea Poloniei sovietice de către germani în 1941. Piesa lui Slobodzianek este relevantă în raport cu actualitatea politică în măsura în care pune în lumină relaţiile socio-umane dintre populaţia unei localităţi şi minorităţile ei. Din această perspectivă este justificată şi alegerea regizoarei Simona Măicănescu de a monta un spectacol bazat pe acest text. Altfel, mi se pare nenecesar pentru publicul contemporan, cel puţin la nivel naţional, un spectacol care urmăreşte vieţile evreilor supravieţuitori exterminării a 350 de israeliţi din 1941 dintr-o localitate poloneză.
Cu toate acestea, am admirat alegerea curajoasă a actorilor de a juca nişte roluri complexe, care necesită multă documentare şi o analiză textuală riguroasă, mai ales la nivel de subtext. Nu sunt nişte partituri de suprafaţă, fiecare personaj în parte având dimensiuni psihologice ample. Din acest punct de vedere, interpretarea a fost curată şi verosimilă, lucru pe care l-am apreciat cu cât un astfel de subiect este în genere tratat cu patetism la nivel regizoral, căutând să stârnească lacrimile în detrimentul reflecţiilor. Sub acest aspect, Ilona Brezoianu, în rolul lui Zocha, construieşte un rol echilibrat, împletind cu succes registrul tragic şi cel comic. De altfel şi Cosmin Dogioiu (Zygmunt) este convingător şi puternic pe rol, pe care îl stăpâneşte bine pe tot parcursul spectacolului. Prezentând personajul negativ, te face când să-l urăşti, când să râzi cu el; când să-l scuipi, când să-l compătimeşti.
Deşi am gustat modul brechtian de interpretare, respectiv din afară şi nu din interior, cu detaşare emoţională faţă de text, corporalitatea actorilor mi s-a părut insuficient dezvoltată regizoral. Spre exemplu, episoadele construite pe sistem de flashback, de întrerupere a acţiunii pentru a trece de la narator-personaj la personaj puteau fi delimitate mai clar prin mai multă mobilitate scenică. Apoi scena arderii evreilor din hambar sau scena uciderii lui Jakub Katz sunt momente de plină ascensiune dramatică, însă care au transmis prea puţină vibraţie din lipsa unei veridicităţi în interpretare. Spre deosebire de răceala emoţională care mi s-a părut justificată în momentele de flashback, episoadele acţiunii propriu-zise au părut lipsite de vervă, lucru care nu a deranjat, dar nici nu a frapat. Sub acest motiv regia, deşi corectă, a fost lineară, fără elemente de contrast sau contrapunct, lucru care a făcut spectacolul să treneze pe alocuri. De pildă, scenei gazării evreilor în hambar i-au lipsit tensiunea şi dramatismul. Este poate cea mai sugestivă scenă din text, cu mult potenţial regizoral atât la nivel vizual cât şi auditiv, dar care din păcate nu a fost exploatată, efectul de sunet dând impresia unor uşoare pâlpâiri de foc în loc de arderea pe viu a unor oameni.
Totodată, mi s-a părut obositor din punct de vedere estetic ca scena să fie în permanenţă ocupată de toate personajele; multora nu le-am înţeles justificarea prezenţei pe scenă, mai ales că subiectul piesei şi împărţirea pe episoade a acesteia presupunea tocmai dizolvarea clasei noastre, dispersarea unui colectiv de prieteni în entităţi separate, ajungând să se duşmănească şi să se trădeze între ei. Dacă în text apar în paralel povestea lui Zygmunt, cea a Zoshei, a Raselkăi sau a lui Menachem, pe scenă caracterul spaţial a fost confuz, trecerile personajelor dintr-un loc în altul nefiind suficient demarcate scenic.
În ciuda acestor punctări, spectacolul trădează un potenţial mare, cu o distribuţie talentată şi bine închegată şi cu multe resurse imaginative la nivel de regie, dar care trebuie exploatate mai amănunţit.
Textul o prezintă pe evreica Raselka, creştinată cu numele de Mariana pentru a putea supravieţui masacrului nazisto-polonez. Omul pentru a trăi renunţă şi la religie, şi la iubire, şi la identitate. Întrebarea care se pune la final e ce alegi? Viaţa dar moartea sufletului sau moartea şi viaţa veşnică? Sau poate două la preţ de una? Întru creştinarea evreilor acum şi-n vecii vecilor, amin. Mazel tov!
Clasa noastră. Poveste în IX lecţii de Tadeusz Slobodzianek. Spectacol de licenţă al studenţilor anul III Actorie. Clasa prof. Adrian Titieni.
Regia: Simona Măicănescu
Traducere şi adaptare: Simona Măicănescu, Delia Herman, Diana Herman
Scenografie: Ruxandra Manolovici
Muzica originală: Marius Sireteanu
Pregătire muzicală: Diana Herman
Coordonator light and sound design: Horea Murgu
Light design: Alexandru Baltă
Sound design: Daniel Mesteru, Marius Sireteanu
Asistenţi: Delia Herman, Alexandru Raptis
Distribuţie: Ilona Brezoianu (Zocha), Mădălina Craiu (Raselka), Gabriela Sandu (Dora), Ionuţ Niculae (Jakub Katz), Alin Stan (Rysiek), Andrei Cătălin (Menachem), Costin Dogioiu (Zygmunt), Dragoş Olaru (Heniek), Iany Panait (Wladek), Alecsandru Dunaev (Abram)
